Avea ziua lui când venea și în vis, și în simțuri, dar îmbrăca apoi restul zilei cu aroma și amintirea sa, de la prima cafea până la trasul draperiilor cu ochi umezi și îngustați. Avea ziua lui, dar parcă prea multe zile fura în ultimul timp, nu îi lăsa loc să se miște în realitate și dansul printre ceilalți trecători sau muritori îi era dezechilibrat, stângaci și greoi. Ce să se facă cu amintirea lui? Cum să o împacheteze și unde să o ascundă? Nicio fundă colorată sau cufăr zăvorât cu lacăte solide nu ar putea să estompeze claritatea și furia și intesitatea cu care sosea. Ca într-o poveste de iarnă, într-o gară rece cu vânt, își lăsa bagajele în stația ei și apoi lua următorul tren, fără să-i prindă vreo privire, fără să îl poată prinde de haină și de mână. Stătea încurcată în haine prea subțiri, lăsând curentul să-i țiuie prin timpane și inimă. Lua umilă bagajele și le căra singură spre prima ieșire. Ajungea tăcută, înfrigurată, acasă și scotea fiecare lucru din genți, buzunare și cutii prea pline cu un bine cândva trăit și o fericire cândva irosită.
sursă foto: weheartit.com
O sâcâia tot procesul de vindecare în care anii treceau și toți îi spuneau că timpul va șterge și va pansa ce e în neregulă în ea, cu ea. Parcă blesteme și guri rele strigau în cor și îi suflau prin păr că nu e așa, să rămână nepăcălită, nu va uita, timpul îi va aduce doar frunze și mai uscate și ude, iar ea va sta mereu în primăvara târzie privind spre o frunză plină cu rouă și verde, suflată și smulsă de mult dintre două mâini calde, acum lipicioase și crude.
Erau dimineți când, trezită din același vis în care el venea și ea zâmbea, credea că tot ce ar mai fi în lumea nebună ar fi el, întoarcerea lui. Nimic altceva nu merita a mai fi trăit. Credea că întreaga-i existență sau tristețe (cele doua fiind deja una și aceeași esență) ar fi trase și duse pe câmpul verde cu liniște și blândețe, unde la o margine cu apă și flori mișcate ușor de șoaptele vântului cald, o aștepta întors cu spatele, privind spre zare și viitor și necunoscut, el.
Luna noiembrie venea în fiecare an la fel. Mâna caii cu viteză și oprea trăsura în fața inimii ei. Cobora în haină fină de blană pictată în gri, ascunzând sub straie furie, frustrare și cutii cu ciocolată amară.
Guest post by Margareta Voicilă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
