„De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost.” – Emil Cioran.
În vara aceasta a fost invazia unor omizi cu totul neobișnuite, în grădină era ca toamna, pentru că toți copacii rămăseră fără frunze, m-am bucurat când a început migrația lor spre adăposturi, știu că l-am sunat pe Gabriel și l-am întrebat:
-Oare ce simt omizile când se duc toate în grup spre streșini?
Și el a spus repede și scurt:
-Convulsii.
Prin urmare, în prezența unor oameni, corpul, mintea se contractă involuntar, refuzând orice fel de comunicare. Ceva mușcă din carne și începe zvârcolirea. Mișcări haotice, aproape violente, dezordonate, gesturi ample, fac din mine un om care ascunde ceva sau se ascunde după propria strânsoare.
Cum și de ce ne schimbăm? Am și eu această metamorfoză incipientă, care posibil să devină graduală. Nu știu, nu depinde de mine.
Cum de cu unii oamenii suntem calmi și noi înșine și pentru alții folosim măști?
Măști atât de mari încât ne acoperă tot corpul, toată ființa. Și ce e mai grav că facem asta cu persoanele apropiate, cu soții, cu mamele, cu frații, iar cu străinii suntem mai relaxați și mai naturali.
Tulburarea naște imediat o mască, iar masca este un spasm.
Măștile sunt involuntare, cel puțin în cazul meu, ca personaj supus experimentului. Nu îmi propun niciodată să mint sau să ascund, masca nu e premediată.
Contractarea involuntară face să ne micșorăm dimensiunile, ca atunci când ne zgribulim de frig, ne strângem mâinile în jurul corpului, ne băgăm mai mult în noi. Cum ne apăram de acest frig? Dacă nu tocmai cu masca.
Așa cum gerul, zăpada sunt factori externi care ne pun în pericol sănătatea, și când afișăm o mască este același fenomen, ne protejăm cu haine, mănuși sau ne autoprotejăm cu masca.
Suntem demascați doar când iubim. Și lăsăm pradă și mintea, și corpul. Cum și de ce ne schimbăm? Aici este clar, de dragul iubirii.
Masca este o înșelătorie, o abilitate subtilă a minții de-a se camufla, de-a ascunde adevărul, de-a fugi.
Sursă foto: funidelia.es
De multe ori în discuții, îmi spuneam în minte: Incredibil, oare când mi-a căzut masca? Cădea pe nesimțite, dar nu așa cum cade cortina la teatru, pentru că atunci simți finalul, te aștepți din clipă în clipă.
Sub stratul de fard putem lua orice înfățișare atât timp cât nu vrem să expunem adevărul. La acest adevăr nu poate avea acces oricine, îl păstrăm doar pentru noi, la fel de involuntar. Adevărul capătă aspectul purității noastre. E ca și cum am avea de apărat o ființă sublimă, luminoasă, care se află în acest adăpost individual numit corp și pentru care în fiecare zi stăm de pază, ca și cum am fi război, pregătiți oricând, cu muniția la picior.
Sunt câteva expresii privitoare la mască, chiar amuzante, dar care au un obiectiv precis, a demasca: A-ți smulge masca (a te arăta așa cum ești). I-ați masca! (a te arăta cum ești). Virtutea e o mască (aparență înșelătoare). Om de mascaradă (om de nimic). A rămas mască! (a rămâne uimit, cu gura căscată).
De la mască la mascaradă, cum spuneam e un pas, devii un actor într-un rol incontrolabil, atât încât să îți permiți orice ipocrizie. Și așa, deghizați nu ne mai pasă, suntem în siguranță.
Masca e o armă, un instrument, o unealtă înlăuntru nostru capabilă de a transforma.
Corpul uman e dotat cu acest subterfugiu, cu sens atenuat sau nu, el există în noi de la naștere.
Întrebarea cine sunt? Rămâne retorică. Sunt de ambele părți? Sau nu? Unde mă aflu? Pe care tărâm? Masca se naște din mine sau sunt nevoită să o fabric? Cred că orice om are o mască, cel puțin în stare latentă, care toarce ca o pisică blândă până când într-o zi se trezește și spune: – M-ați cam obosit! Vreau să fim eu însămi!
Adaptarea la o situație percepută ca stranie se face din mers cu ajutorul măștii, vine de la sine, această transformare trebuie să corespundă cerințelor nou-apărute, neprevăzute, acest lucru presupune indolență. Neavând energia necesară să luptăm în apărare, devenim leneșii propriului caracter, ne e lene să-l dezvăluim, așa apare masca, pentru că nu ne batem capul să ne potrivim situației, preferăm masca.
Ce bine că o avem! Așa bine camuflată. V-ați gândit dacă ni s-ar fi văzut în public. Da, chiar așa la serviciu, pe bancă, să treacă un coleg/ colegă să spună banal, zâmbind: – Vezi că ți se vede masca! Poate că erau mai multe, una pentru șef, alta pentru colegi, cine știe!
În limba română, mască vine din limba latină, masca (mască, coșmar, fantomă), surpriza nu vine de la limbile franceză (masque, și unde celebrul element de decor arhitectural constând într-o față grotescă se numește mascaron) sau italiană (maschera), nici de la engleza medievală (grima), poate grimasă (?!), ci de la limba arabă, mascara (bufon). Interesant este că în limba greacă ”persona” înseamnă mască, iar persona era personajul dintr-o piesă de teatru. În literatură, ”Masca morții roșii”, de Edgar Allan Poe, îmi pare că redă cel mai bine masca, nu doar prin balul mascat organizat la o abație servind drept refugiu contra ciumei, dar mai ales prin persoana străină care vine în toiul nopții purtând, inevitabil, o mască. La final se descoperă că sub mască nu era o formă solidă, nu era nimic, era chiar moartea. Dacă aș transpune ficțiunea peste realitate și aș spune că dacă ne-am da jos măștile și am constata că sub ele nu se află chip de om, ar fi de-a dreptul terifiant Să purtăm măști de animale sau alte ființe echivoce, să ne bucurăm că avem măști umane… În ”Confesiunile unei măști”, Yukio Mișima face din mască tabloul lui însuși. Nu putea fi altceva decât masca, în spatele ei nu era altcineva.
Se presupune că masca ascunde ceva rău, numai răul se ascunde? Cumva binele se ascunde sub mască?
Masca e o înțelegere, un acord bazat pe cedări reciproce, o negociere între două părți. Masca are o reputație proastă, deși apare dintr-o primejdie. Acea înțelegere dintre sine și mediul exterior formează masca, ea va rămâne mereu la acest stadiu de compromis. Masca e un instinct, ne naștem cu el așa cum ne naștem cu instincul respirației, al foamei, al setei, și cu toate astea nu se bucură de o faimă bună.
Atâta timp cât și eu mi-am simțit masca, fără vreo judecată prealabilă, cred în sinceritatea ei și nu cred că mai trebuie blamată.
Masca salvează de la multe conflicte, scoate din primejdie confortul psihic.
Și dacă ne-am purta natural, fără constrîngeri cărora trebuie să le facem față, fără teama că nu corespundem așteptărilor, dacă am avea acest mecanism al naturaleții masca ar muri.
Și dacă masca ar muri, demascarea ar fi inevitabilă. Câte generații se vor sacrifica pentru acest drept minor, dreptul la naturalețe!?
Aviz amatorilor de dărâmat măști: Cine va începe procesul de curățare va rămâne singur!
E minunat să vezi cum oamenii pleacă din tine ca niște conducte pline de reziduuri, se duc, se duc, până când iarba începe din nou să crească și te întrebi iar: Cine sunt?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
