Pe cei mai interesanți oameni din viața mea i-am întâlnit în cele mai nepotrivite momente.
Am avut mereu conturată în cap imaginea bărbatului meu, dar el nu a apărut atunci când m-am așteptat. A apărut, în schimb, soțul meu. Un bărbat total nepotrivit pentru mine, pe care l-am copleşit cu tot ce a fost mai bun şi frumos. Aşa obișnuiesc eu: să îi idolatrizez pe oamenii pe care îi iubesc, chiar şi atunci când nu o merită. Când nu te leagă valori şi principii, orice legătură se rupe la un moment dat, e inevitabil.
Am suferit, dar ştiu că după orice suferință devin mai puternică. Am rămas singură, eu cu mine și cu foarte mulți prieteni, oameni speciali.
Am început să mă autoanalizez… Nu mai am nici 20 de ani, dar nici nu am încă 30 de ani… Aş putea spune că am vârsta ideală pentru a fi autocritică, foarte obiectivă şi, totodată, vârsta la care nu am de ce să mă mai grăbesc. Unde să mă mai grăbesc?! De când mă ştiu, aveam făcut planul pe cinci ani… nimic niciodată la voia întâmplării. Lucrurile se petreceau pas cu pas, aşa cum eu le creionasem: şcoală, examene, multe examene… job… o relație… căsătorie… Și PAS, gata! Nu am mai deținut controlul asupra derulării lucrurilor, ceea ce m-a speriat teribil… Oamenii ca mine, obişnuiți să reuşească mereu în tot ceea ce îşi propun… când au un eşec, încep să se învinovățească tot pe ei, uitând că oamenii şi sentimentele nu pot fi controlate…
Despărțirea mi-a arătat că nu sunt un om atât de puternic pe cât aş fi crezut eu, însă suficient de puternic să ies dintr-o zonă de confort, apoi dintr-o zonă de mocirlă, apoi din nebunia vieții… Nu regret nimic… Decât să am regrete, prefer să am mustrări de conştiință.
Sunt un om rece, calculat, rațional, deşi, totodată, sentimental și implicat.
Am ajuns în acea perioadă din viața mea în care niciun bărbat nu mă mai poate impresiona. Exista o singură excepție :un bărbat puternic…Dar acest ideal de bărbat e cam inexistent… Dar chiar și dezamăgită, nu am încetat să sper că EL, bărbatul meu, este acolo, undeva, în lume…
Am avut momente când am fost pe cale de a renunța la toate planurile mele, inclusiv, la el… la idealul meu de bărbat. Totuşi, mi-am făcut un duş cu apă rece, m-am uitat în oglindă, i-am mulțumit Providenței pentru tot ce mi-a oferit si mi-am zis că „POT”… Dacă vreau, orice e posibil. Mi-am zis că nu o să îmi mai leg viața de oameni și locuri, ci strict de scopuri, chiar cu riscul de a sfârși în compania unui cățeluș fidel.
Eu sunt, până la urmă, un om puternic, nu o victimă… pot orice şi singură…
Într-un moment în care însă mă urmărea fantoma trecutului, a apărut EL. EL, cel care vorbeşte foarte puțin şi ascultă foarte mult… şi încă nu ştiu cum de nu cedează, pentru că sunt ludică sau acidă şi am multe să îi spun… A apărut EL să îmi spună că nu ştiu nimic… A apărut EL…bărbatul puternic şi foarte sigur pe el, determinat chiar şi în dorința de a ma avea în fața lui; a apărut EL ca să mă ia în brațe şi să simt că a mai făcut asta înainte de cel puțin 1000 de ori, să simt că acolo este locul meu şi că nu aş pleca pentru nimeni și nimic în lume… Şi totuşi, am plecat… Am fugit, căci fuga deja face parte din mine. De ce să mai greşesc o dată, de două ori, de 100 de ori, de ce să îmi mai asum un potențial eşec, de ce să mai sufăr o dată ?! Mai bine fug de responsabilitatea de a admite că el e omul meu, omul despre care am ştiut mereu că există…
Am redevenit o femeie puternică şi am atras un bărbat puternic…
În scurta perioadă în care am fost o victimă, era normal să atrag salvatori, dar nu pe EL, cel fără a cărui voce nu pot să adorm… Sunt la o distanță de 2000 de km față de EL, am fugit fizic, dar fuga nu a şters sentimentele…
EL este omul care atunci când îmi vorbeşte îmi tresare inima, parcă o gâdilă cu tot ce spune EL…
Omul care m-a făcut să visez din nou „acasă”…
Omul căruia i-am întors spatele de nenumărate ori, omul care a renunțat la orgoliul lui doar pentru a-l mângâia pe al meu… omul care suferă când eu sunt tristă… EL… omul care merită din plin să fie sufocat de toată dragostea mea…
Şi recunosc că îl iubesc pentru „ceea ce sunt atunci când sunt cu el” (G.G.Marquez).
Guest post by Crina Ion
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cu verighete sau fără verighete?
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
