Se-aprind lumini. Visele sunt toate-n fața mea, le pot vedea și le pot atinge, iar toate coșmarurile care mi-au călcat speranța în picioare de mii de ori sunt cu mult în urmă. Sunt însă legată de ele și nicicând nu aș putea să respir fără să le simt adânc greutatea. Dar mă înalț, din nou și din nou, căci sunt o balerină, iar scena este destinul peste care îndrăznesc să pășesc cu mintea îmbibată într-un curaj nebun, ca și cum nu ar exista tentații sau frici care să mă arunce în abisul banalului, al comunului, al normalului.
Uneori, nu văd în fața ochilor decât acel gol pe care-l cunosc mult prea bine, spre marea mea nefericire, și-n care temerile și eșecurile își arată colții, gata să sfâșie sufletul ce încă vibrează plin de nădejde în mine. Dar apoi îți întâlnesc privirea, ochii ce au văzut mereu aceleași lucruri și mă întreb: “sunt oare un clișeu sau poate o enigmă?“.
Nu pot spune despre mine că sunt un clișeu pentru că în minte și în inimă îmi port propriile iluzii și dezamăgiri, iar în zâmbetele și în lacrimile mele se ascunde o iubire pe care nimeni nu o înțelege. Însă nici misterul nu mi-e cunoscut. Cum să fiu eu o enigmă, când fiecare pas pe care-l fac dezvăluie tot ce nu am fost vreodată în stare să rostesc?
Uneori mă simt asemenea unei pene în vânt, atât de liberă și, totuși, purtată spre locuri pe care nu vreau să le văd, dar îmi amintesc repede că sunt, de fapt, atât de ancorată în realitate încat mă doare.
Iubirea pe care ți-o port îmi dă viață, însă simplitatea ființei tale mă ucide fără pic de milă. Prezența ta îmi dă aripi, dar gândul tău ce nu poate zbura peste ale tale porți mereu închise mi le taie cu o cruzime pe care eu reușesc s-o iert. Ce rost ar avea să plutesc spre infinit de una singură? Ce plăcere aș putea găsi în agonia asta a nepăsării în care te stingi fără să-ți dai seama? Aș obosi…
Zâmbetul tău îmi vindecă sufletul, dar tăcerea ta, nemilosul tău strigăt mut, mă sfâșie. Chipul ți-e luminos, însă mi-e teamă că-n inimă ții captive prea multe umbre. Ce vrei să ascunzi? Un exces sau o lipsă?
Am fost dintotdeauna conștientă că timpul nu stă în loc, nici măcar o secundă, chiar dacă uneori simțeam că, dac-aș întinde mâna, aș putea prinde o firmitură de eternitate, pe care s-o eliberez în văzduh atunci când îmi vedeam sfârșitul în zare. Cu toate astea, iată-mă așteptând iubire de la cineva care nu va putea niciodată s-o simtă așa cum o simt eu.
Am gândit despre tine că ești un om născut pentru a alerga printre reguli, fără a fi în stare să le încalci vreodată, am știut că ai limitele tale – oh, și cât de multe sunt –, dar am fost suficient de egoistă pentru a trece cu vederea incapacitatea mea de a înțelege iubirea. Cred că iubirea nu e o teorie pe care s-o înțelegi. Nu e nimic de înțeles, trebuie doar să simți.
Sursă foto: brittfarquhar.wordpress.com
Mi-am zis că iubirea se poate strecura prin orice crăpătură, că, asemenea vântului, poate răscoli și cele mai temeinice gânduri, dar am uitat că pentru a aprinde focul este nevoie de mai mult decât o simplă adiere.
Îți adoram privirea, iubeam acei ochi pătrunzători și reci, dar n-am putut regăsi în ei decât reflexia mea, doar efortul și dorința care veneau dintr-o singură direcție și, din păcate, nu era suficient.
Și nu doar ochii ți-s reci și triști, dragule, ci și inima. Iubirea pentru tine e ca un strigăt de ajutor într-o peșteră, este absurd să aștept ceva în schimb… În inima ta nu se va înălța vreodată un foc, așa că m-am lăsat pradă propriilor mele flăcări, căci dacă-n al tău foc n-am putut renaște, aveam de gând să mor în al meu.
Îmi ridic mâinile în aer cu o disperare chinuitoare ce nu m-a mai încercat nici măcar o dată, de parcă mi-aș dori să prind sufletul înainte să mă părăsească, dar la ce bun să-mi împart trupul cu dorința de a iubi omul care nu vrea să fie iubit?
Am fost o balerină care a dat mereu tot ce-a avut mai bun pe scenă, iar ție ți-a plăcut întotdeuna spectacolul. Mi-am frânt sufletul și l-am aruncat în vânt, i-am simțit lacrimile ca pe o ploaie violentă, dar tu n-ai înțeles cât mă doare singurătatea. Ai fost un simplu spectator și n-ai putut ajunge nici cu mintea, nici cu inima în spatele scenei, acolo unde mi-am ascuns toate visurile spulberate, toate temerile și toate dezamăgirile.
Ai fost un simplu spectator, m-ai putut vedea numai atunci când străluceam la înălțime, căci atunci când greutățile mă țintuiau la pământ păreai a fi orb.
Când luminile sunt aprinse sufletu-mi evadează din ghearele umbrelor și mă bucur, fiindcă atâta timp cât muzica mă ghidează, pe ale ei ritmuri pot să zâmbesc. Când luminile se sting, te pierd și mă regăsesc pe mine. Și-atunci, dacă sunt aici, de ce mă simt pierdută?
Guest post by Julie
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
