„M-am săturat de vorbe deșarte, mamă. De atâtea vorbe goale, multe, prea multe, înșirate pe ață albă. Este soțul meu, mamă, dar mă uit azi la el și nu-l recunosc. Nu mai știu cine este acest bărbat care coabitează în cealaltă jumătate de pat, cealaltă jumătate de casă și cealaltă jumătate de viață pe care i-am încredințat-o cu tot sufletul, mamă. Am greșit că am fost atât de sinceră, de deschisă încă de la început, că nu am avut rețineri, secrete, îndoieli, dubii. Că atunci când i-am spus DA, am făcut-o cu odată cu trecutul meu, cu prezentul și mai ales cu ceea ce avea să urmeze, cu acel viitor pe care nu l-am idealizat niciodată, dar pe care mi l-am imaginat mereu, mereu împreună. Nu sunt naivă să cred în toate promisiunile lui, oamenii cred adesea despre ei înșiși că sunt și pot mult dincolo de propriile limite – și nu e nimic rău în asta -, însă atunci când, pe rând, toate s-au dovedit a fi doar vorbe în vânt, m-a durut, mamă, m-a durut sufletul, m-a durut inima și am simțit că tot ce am trăit a fost doar o iluzie mincinoasă. Că sunt suspendată, că nu mai am niciun punct de sprijin în univers, că sunt părăsită, plutind în derivă într-o viață care nu-mi mai aparține.
I-am acceptat multe, mamă, poate prea multe. Nu am zis nimic atunci când acel parfum pe care îl cumpărase și pe care l-am găsit întâmplător acolo unde îl ascunsese cu grijă nu a ajuns niciodată la mine – căci ce rost ar fi avut să-l ascundă, dacă nu ca să-mi facă o surpriză -, nu am zis nimic nici atunci când a început să uite de ziua mea, de ziua aniversării noastre, de tot ce a contat cândva pentru noi, nici atunci când am început să-mi cumpăr singură cadouri și nici atunci când unele dintre acestea, noi, neatinse, neîncepute au început să dispară „misterios” din casă, așa cum s-a întâmplat inclusiv cu geanta primită de la tine, mamă… Am tăcut și rău am făcut, căci i-am acceptat toate astea și încă multe altele, adunate vraf, înghesuite în sufletu-mi ticsit ca o debara de casă veche. Și simt că nu mai pot să continui așa, că mă sufoc. Câte să-i mai îndur, câte să-i mai înghit, câte să-i mai trec cu vederea? Nu mai pot, mamă, nu mai pot să mor câte puțin în fiecare zi, într-o singurătate deplorabilă. Lângă el mă simt mai singură decât atunci când nu îmi este în preajmă. Și, în ultimul timp, nu-mi este destul de des. De ce aș mai continua, mamă? Ce rost are o viață târâtă la întâmplare, cu atâta durere și gust amar? Da, nu o să mor din atât, dar nici nu o să trăiesc cu adevărat din atât, nu-i așa, mamă?”
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
