„El iubeşte muntele. Se caţără pe cele mai inaccesibile stânci pentru a gusta libertatea.
Ea, în schimb, nu s-a căţărat niciodată pe ceva mai înalt decât nişte tocuri de 10 centimetri.
Ea iubeşte agitaţia oraşului. El se regăseşte în liniştea naturii. Ai zice că trăiesc în lumi paralele.
Şi totuşi, ea îl visează, el o caută, ea îl aşteaptă, el vine.
La poalele muntelui, iubirea face minuni.”
Şi cam aşa a fost.
Sunt drumuri ce ne caută demult. Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi în căutarea lor, pe alte drumuri…
Doar mâna Providenţei a făcut să ne intersectăm drumurile după mulţi ani de căutări şi pribegiri, altfel şi azi umblăm pe alte drumuri. Şi dacă soarta a ţinut cu noi, depinde acum de noi să continuăm acelaşi drum.
Dacă ştiam cât de mare e preţul rochiei mele de mireasă, cred că mă gândeam mai bine înainte s-o îmbrac şi s-o port cu mândrie. Dar doar după ce o cumperi, îţi dai seama că preţul ei nu se rezumă la o debitare a cardului de cumpărături, ci că, de fapt, vei achita la rate toată viaţa: rate de încercări, de reuşite şi de eşecuri în a ne poziţiona vieţile pe acelaşi drum comun.
N-am să vorbesc acum despre chinurile lui Traian ca să ne aliniem cărările: nici despre lecţiile de tango, care îi provocau o irascibiliate instantă, nici despre nopţile albe, care-l obosesc, nici despre pensiunile cu multe margarete şi spa, la care devine alergic, nici despre câte festivaluri are la activ, pe care nu şi le-ar fi dorit.
Am să vorbesc despre cum, tot ca să fim pe-acelaşi drum, am dat jos pantofii stiletto şi am încălţat ghetele de munte, am dat jos şi rochiţa flu-flu şi m-am îmbrăcat cu echipament montan. Pantalonii de munte sunt lărguţi şi destul de scurţi şi nu se aşază nicicum. Nu-ţi scot în evidenţă nici fund, nici picioare, nimic…
Apoi, ca să fie treaba treabă, mi-am luat ghiozdanul în spate (pardon, rucsacul de munte, ghiozdanul e pentru elevi), în care am îndesat un tricou de schimb, un polar gros, ceva de mâncare şi o sticlă mare de apă. Am mai pus şi un ruj, dar mi-a fost confiscat, de parcă în el ar fi stat greutatea rucsacului.
Ora 7 dimineaţa: La ora aceasta, de obicei, mă întorceam de pe-o parte pe cealaltă în patul meu confortabil cu strat de memorie şi încă un strat de cocos… asta în cel mai bun caz… altă variantă ar fi fost ca la ora asta să mă întorc acasă din oraş.
Deci 7 dimineaţa, mă trezesc fără drept de apel, în cabana de munte unde am înnoptat. Şi când zic cabană, exact acestea sunt condiţiile, ca la o cabană la munte. Vreau să mă spăl. Nu curge apa la duş. La chiuvetă picură. Dau cu săpun pe faţă şi rămân cu el pe faţă, pentru că… s-au terminat picăturile… Vreau şi eu „o budă normală şi un duş cât de cât”.
Ȋnfulecăm nişte sandwich-uri reci, luăm rucsacurile în spate şi o intindem. Nu avem timp de pierdut. Nu înteleg de ce ne grăbim aşa, dar nu întreb nimic. Am sentimentul că nu o să mi se răspundă şi, oricum, sunt prea somnoroasă ca să pot articula.
Ajungem la punctul de pornire. E al dracu’ de frig. Ȋmi dârdâie dinţii şi tremur din tot corpul. „Ce cald era în pat”.
Pe indicator e estimat traseul: două ore până la Lacul Bucura.
Ȋncepem în forţă. O urcare abruptă. Bolovani. Mulţi bolovani. Calc ca pe ouă. Ȋncep să mă încălzesc. Trec zece minute. Deja am urcat cât pentru o viaţă întreagă. Respir mai greu. Vreau să mă opresc. Ȋn jur e frumos. Dar mai avem până la prima oprire. Transpir. M-aş dezbrăca, dar asta ar însemna să am mai multe de cărat. Nu ne oprim. Pădure, brazi, crengi căzute, bolovani, pietre care alunecă, urcăm în continuu.
„Mai bine rămâneam acasă, mă trezeam liniştită, îmi făceam un fresh de portocale şi mă uitam la Fetele Gilmore”
Nu prea pot să-mi fac scenarii. Mă concentrez să pășesc pe unde trebuie, ca să nu alunec.
Mi se pare că urcăm de o veşnicie.
Ȋn dreapta noastră, pe un alt versant, o turmă de oi… behăit, lătrat, tălăngi, ciobanii urlă… Miroase a oi şi mi-e frică de câini.
Mă uit la ceas. A trecut abia o jumătate de oră. Adică un sfert din traseu. Asta dacă nu cumva eu merg într-un ritm mai lent decât se presupune. Mă omoară ideea că ar putea dura mai mult decât mi-am setat psihic. Oricum, nu cred că mai pot să urc încă de trei ori pe atât.
Am dinţii încleştaţi, buzele muşcate, ochii ficşi şi pumnii strânşi şi mă gândesc că în tot răul e şi un bine. „Cum ar fi fost să-mi fi găsit un soţ pasionat de paraşutism? Libertate, libertate, dar cu limite… eu sunt om de risc şi cu un puternic instinct de conservare. Dar ce bine ar fi fost să-mi găsesc un soţ pasionat de poezie… romantic, boem, risc zero”.
Ne oprim pentru două minute. Priveliştea e de vis. Dar mă gândesc că m-aş fi bucurat de ea şi din poze… nu zic nimic. Ȋmi muşc limba.
Mi-e sete rău. Am fantezii cu o limonadă mare cu mentă şi ghimbir undeva, pe-o terasă în Herastrău. „Şi chiar aşa? Herastrăul ce are? Nu e tot lac? Şi ce lac… Şi ce frumos se oglindeşte soarele câteodată în Herăstrău şi te mângâie câte-o adiere de vânt, în timp ce aş putea să îmi savurez limonada, tolănită pe un puf moale şi confortabil. Parchezi maşina, faci cinci paşi, alegi terasa şi aia e…”
Trag de mine.
Cu cât urcăm mai mult, cu atât priveşlitea e mai frumoasă. Ȋmi place mult.
Dar mă gândesc că încă mai avem de urcat şi mă gândesc cu groază la tot drumul înapoi. Mă lupt cu psihicul meu şi rezist. E greu. Nu mă doare încă nimic, dar parcă nu mai pot. E prea mult. Nu ştiu cât mai avem.
„Cât mai e?”
„Puţin”
Mă enervează răspunsul ăsta. 500 m? un kilometru? 15 minute? Cât? Poate după următoarea urcare, ajungem. Ȋmi adun toate forţele. Nu mă las. Ȋn capătul pantei, nu se vede lacul, aşa cum speram. Se înalţă o nouă culme. Nu mai pot. Ameţesc. Alunec. Nu mă mai concentrez.
„Doamne, spune-mi că de acolo, de sus, este un alt drum de întoarcere, că eu pe ăsta nu cobor. N-am cum, alunec, nu mă mai ţin picioarele, mă duc în cap. Sper să fie un drum înapoi cu o scară rulantă. Sau măcar să ne aştepte un elicopter. Eu nu cobor….”
Mă trântesc jos şi cer mâncare. Fără să mănânc, nu mai fac niciun pas.
„Ȋn viaţa mea nu mă mai prinzi pe-aici!!!” îi strig lui Traian cu toată răzvrătirea mea.
După câteva îmbucături, viaţa pare deja mai frumoasă.
Am chef de poze. Ȋn jurul meu, natura e colosală. E măreţ şi linişte şi frumos. Aş putea să adorm aici. Aş putea să scriu şi să mă regăsesc aici.
Am sentimentul ciudat că aş putea să uit oraşul. „Cred că am luat-o razna”
Mă-ncarc cu energie.
Pe ceas mai avem 15 minute.
Urcăm neîntrerupt. E sfârşit de august şi-ncep să-nflorească în Retezat florile alea frumoase roz, pe care le ştiu eu din poze. E chiar mai frumos decât în poze. E ceva ce nu poţi să cuprinzi în poze. Urcăm cu avânt.
Ȋn faţa noastră apare lacul, în faţa mea, lacul e o revelaţie. Limpede, liniştit, lin, curat. Mă-ntind pe jos şi nu mai simt nimic decât o stare.
E atât de frumos, încât aş vrea să vin şi weekend-ul viitor. Cred că tot Retezatul va fi îmbrăcat în roz.
Simt nevoia să zic şi altora de Paradisul montan descoperit.
E, cred, cea mai frumoasă dependenţă.
Pentru că da, muntele dă dependenţă.
Eu nu aş fi ajuns aici fără Traian, el a fost motivaţia mea. Pentru că întotdeauna e nevoie de o motivaţie suficient de puternică, încât să ne scoată din zona de confort. Dar şi după ce trecem pragul, nu mai exista limite.
Ȋnchid ochii şi-mi amintesc de mine în rochia de mireasa. Da, e adevărat: „într-o zi, riscând, poţi să rămâi fericit”.
Guest post by Andra Trifan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
