Bunicul a iubit-o mult pe bunica. Bunica îmi povestea cum s-au cunoscut. Amândoi orfani. Prima oară, s-au văzut în curtea internatului în clasa a VII-a și apoi într-a XI-a, bunicul a revăzut-o, au schimbat două vorbe, s-au plimbat și au povestit diverse și apoi, ultima dată, i-a adus o carte și o cruciuliță.
Ultima dată înainte de… a o cere de soție. Tineri, frumoși, crescuți de viață și de ĂL de SUS mai mult, de protecția LUI.
Când m-am îndrăgostit iremediabil la 23 de ani, am crezut cu tot sufletul că voi repeta povestea lor, cea din iubire. De fiecare dată când bunica îmi povestea partea asta, cum i-a dăruit cartea și cruciulița, îi tremura glasul, îi simțeam așa mulțumirea și mândria pentru omul pe care l-a întâlnit, l-a avut și l-a pierdut, fiindcă așa sunt unele povești… și, totodată, i se umezeau ochii, iar eu așteptam curioasă să aud continuarea. Viața asta e atât de cuprinzătoare, povestea lor mă făcea să cred că nu există nici început, nici sfârșit ci doar BUCURIA DE A FI TRĂIT AȘA CEVA. Iubire împărtășită.
Era povestea pe care i-o ceream mereu bunicii și, de fiecare dată, parcă ascultam ceva nou, incredibil, neștiut, nepovestit. Se fâstâcea înainte să mi-o repovestească, și îmi zicea „și așa știi prea mul”. Dar, de fapt, nu era cât știam, cât ceea ce simțeam din ceea ce se încumetase să îmi spună. Franc. Și pe scurt.
Detalii puține și trăiri din plin – asta simțeam, asta vedeam în ochii bunei. Au fost atât de frumoși amândoi și au avut atâta putere, încât mă întreb: de unde au unii oameni acel ceva ce îi ajuta să care atâta pe umerii lor?!
Nu am avut în viață prototipuri, nu mi-a plăcut să iau un om și să îmi zic, da, așa ca X vreau să fiu și eu, însă pe ei și povestea lor îi port ca pe o dovadă vie că se poate, chiar dacă eu, nepoata lor, sunt zgâriată pe suflet, genunchi și coate și n-am trăit iubire ca a lor. În adâncul sufletului meu, tot mai cred că există bărbați precum a fost bunicul meu.
Oamenii sunt fiecare în filmul lor, ei doi au avut același trup, rădăcini ferme ce și-au înălțat crengile copacului vieții sus, sus până la stele. De crengile lor îmi agăț și eu visele, chiar și atunci când stelele se sting de pe cerul inimii mele…
Da, bunicul a iubit-o mult pe bunica. Nu știu ce m-a făcut să cred asta încă de la șapte ani, când am auzit această poveste, însă niciodată, nici până acum, nu m-am îndoit de veridicitatea și frumusețea trăirilor din spatele ei. Buna mea întotdeauna a fost o fire rece, foarte, foarte rece, care foarte rar își arăta sentimentele – însă eu o simțeam foarte bine, așa cum îi simt pe toți – văd și aud multe, chiar dacă nu se spun. Nu am auzit-o niciodată, ce-i drept, spunându-mi: „Eu l-am iubit pe bunică-tu”, însă felul cum povestea, cum se pierdea în poveste, cum își mai aducea aminte uneori despre el și îl readucea la viață, împărtășindu-mi din viața lor momente – simțeam, simțeam iubirea aceea mare și frumoasă, nerostită, însă trăită. Lumini și umbre pe chipul ei, și multă electricitate în mintea și inima mea, ca urmare a cuvintelor ei și a poveștii lor.
Iar când îmi povestea de moartea lui, la 40 și ceva de ani, pe patul de spital – spațiul dintre mine și ea devenea mut.
Când s-au căsătorit nu aveau nicio lingură. Și stau așa și mă gândesc la ei câte au reușit în viață să facă, poate că buna era mai rece, însă avea o verticalitate și o hotărâre pe care și eu, cu toate toanele mele de nepoată iubită și alintată, le simțeam încât… nu mai spuneam nici pâs.
Bunul, așa cum reieșea din poveștile bunicii mele și ale oamenilor ce l-au cunoscut, avea un umor extraordinar, era carismatic. Acel gen de bărbat pe care ne dorim cu toții să îl avem aproape, să îl întâlnim, să ne inspire.
Eu nu cred că oamenii augmentează trăirilor lor legate de oamenii care au fost și nu mai sunt. Iar de oamenii care se vorbește de bine, și după ce nu mai sunt în viață, sunt sigură că acolo a fost mult mai mult.
Povestea lor mi-a rămas în gând, că se poate; se poate trăi, simți, împărtăși și se poate clădi de la nimic. În iubire, te poți juca, oricât, oricum, oricând, însă ce nu poți face, și vine doar de sus, e momentul când îți intră în viață și când îți iese din ea iubirea. Și poate că, dacă azi eu nu mai cred în ea, cred în ceea ce au avut ei.
Bunicul a iubit-o mult pe bunica, iar asta mi-e destul să înțeleg că în viata asta nimic nu e în zadar. Povestea lor trăiește încă în mine și nu mă pot aștepta decât să îmi fie bine, la un moment dat. Poate că ne dor strămoșii, dar ne și aduc noroc și ne luminează drumul.
E atât de bine când iubim, încât putem spune „Mulțumesc că mă lași să te iubesc și că îmi dai voie să fac parte din viața ta”.
Guest post by Alexandra Șerban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
