O mamă începe să trăiască după orele 22.00, când, în sfârşit, este linişte. Deşi e posibil să o aştepte cu nerăbdare ceva pasionante treburi gospodărești, timpul rămas până la culcare este preţios, sacru, de neatins!
În cele două-trei ore pe care încerc să mi le dedic zilnic, mi-ar plăcea să pot merge în concediu fără copii, să pot savura o cafea şi o prăjitură cu o prietenă, să citesc sau să… dorm! Somnul, se ştie!, este un privilegiu scump la vedere pentru mame, aşa că negocierea pentru timpul ăsta este una foarte dură. Cu toate acestea, mă ambiţionez să mă apropii cât mai mult de toate modestele mele idealuri, aşa că mă apuc să caut o pagină de net dedicată vacanţelor exotice, dau drumul la radio în surdină, deschid o carte peste tastaura calculatorului, scot ultimele pătrăţele de ciocolată salvate cu mare efort de micii devoratori şi dosite cu grijă egoistă (nu mă judecaţi prea aspru, nu sunt singura mamă care mănâncă ciocolată pe ascuns!!) şi îmi torn un deget de cafea într-o cană zdravănă de lapte. Scenariul se apropie de ideal, să dăm drumul clepsidrei să-şi facă datoria! Cu toate astea, parcă lipseşte ceva… acel ceva foarte scump, care, până la urmă, învinge fără ajutorul meu.
Astfel, mă trezesc chircită pe scaunul libertăţii mele, pe la trei dimineaţa, cu laptele vărsat peste carte şi taste, ciocolata lipită de mâini, în strigătele binevoitoare ale unuia dintre urmaşi, plictisit de atâta linişte nocturnă…
Eu zic însă că merit efortul, aşa că o iau de la capăt în fiecare seară, iar, mai nou – am trecut la nivelul următor! -, experimentez dorinţe şi mai îndrăzneţe, cum ar fi vorbitul la telefon în linişte (deocamdată fără intrelocutor, dar urmează…) – şi aici trebuie să va mărturisesc că de-abia la ore aşa de târzii devine mobilul vizibil, practic se materializează, pentru că, în restul zilei, când mă sună cineva, deşi îl ţin ostentativ sau explic la fiecare câteva minute „vorbesc la telefon”, copilul sau copiii mei aflaţi pe o rază de minim 10 metri în jurul meu, încep să deruleze lista tuturor nevoilor, nedând semne că ar vedea telefonul sau că ar înţelege ce le tot repet cu încăpăţânare optimistă. Efectul benefic al convorbirilor telefonice în preajma copiilor se face însă simţit abia după ce am închis, obligată, evident, de împrejurări, fără să fi înţeles mai mult decât câteva silabe aleatorii din convorbire: ca prin farmec, nimeni nu mai are treabă cu mine, cel mult le-ar trebui mobilul să se joace cu el (da, se întâmplă, nu vreau să fiu ipocrită şi să nu recunosc. Doamne, ce bine se simte sinceritatea!).
Pe Cristina o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
