Nu, nu, n-ai timp de titluri și nici nu apuci să gândești prea mult. You just go with the flow și te prinzi pe drum că ți-ai pierdut reperele, un pic și mințile și că lumea ți s-a dat peste cap.
Adrenalina e maximă, pierzi controlul și nopțile trec fără să îți dai seama. Zile întregi trăiești doar în povestea din capul tău, umbli în lume cu un zâmbet tâmp și cu picioare moi, care îți folosesc doar cât să nu te sprijini de pământ cu capul.
Fiecare celulă a corpului tău îți spune că nu e cazul să iei în serios nebunia asta, că nu duce nicăieri, dar golul ăla din stomac ajunge să fie un drog, în ciuda încercărilor tale de a te convinge că nu ești dependent.
Mai trece o zi, mai râzi un pic fără motiv, te surprinzi visând pe trecerea de pietoni și nu-ți mai amintești când ai stabilit că e ok să vorbești singur pe stradă.
Din când în când discul se zgârie și zgomotul ăla insuportabil îți încordează toți mușchii, sângele îți pompează dement în tâmple și blestemi, cu un gust metalic în gură, clipa în care ai zis Yeah, let’s play. Revii încet la realitate, te simți secătuit, obosit, mahmur, cu toate că n-ai băut nimic, te uiți în oglindă și zici La dracu’, trebuie să mă opresc din asta!
Și totuși… ai devenit de mult prea multă vreme dependent de senzații, de visări, de goluri și căderi. Mintea s-a aliat cu lumea din capul tău, îți caută justificări, te ajută să uiți repede și îți mută ochii spre lucruri cu care să-ți ocupi timpul, astfel încât nervii să-ți treacă ușor și să o iei de la capăt.
Trece o vreme și te simți suficient de în control încât să te mai joci puțin, fără să te ia valul. Aiurea, de fapt fix asta cauți… să te ia și să nu te mai aducă prea curând înapoi. E un joc bolnav, dar senzația e mișto, deci nu mai contează cât de șifonat te întorci la lumea oamenilor mari.
O dată, de două ori, de o mie de ori, până când balamucul ăsta începe să se transforme în business as usual și atunci artificiile își pierd strălucirea, adrenalina pare doar o agitație obositoare, iar liniștea începe să-ți fie cel mai bun prieten. Mergi mai departe, începi să uiți, senzațiile se estompează, ești liniștit cu tine și ești tot mai convins că ești ok.
Tu, omul care umblă printre oameni, ești bine, în control, prezent în viața ta, aproape mulțumit de tine, dar mintea ta caută, cu mișcări de balerină, adrenalina, golul din stomac, nebunia care e demnă de o ședere prelungită la Obregia. Din când în când, îi mai scapă poantele în podeaua raționalului tău și atunci te trezești râzând zgomotos, în timp ce lacrimile încearcă să-ți elibereze nodul din gât.
Guest post by Monica M. Cârligea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
