Este 02:26 şi sunt plină de stări, sătulă de aceleaşi melodii în playlist şi de rutină, flămândă de ciocolată şi de tine.
Să ştii că povara unui secret e apăsătoare şi nu se compară cu nicio boală de suflet. Aş vrea să pot povesti cuiva despre tine, în detaliu, aşa cum te ştiu eu. Aş vrea ca acel cineva să mă asculte şi să îmi spună, obiectiv, cât de mult am greşit crezând într-o relaţie fantasmagorică, cum a fost a noastră. Dar nu, nu pot decât să scriu despre tine versuri şi articole, să mai scap de gânduri. Chiar şi aşa, scriu mai cenzurat decât scriau femeile în secolul XIX şi nu din vina societăţii, ci pentru că ţi-am promis ţie că nu voi spune despre noi. Dar atunci când am promis, nu te adoram şi nu te vedeam în viitorul meu mai mult de două luni.
Niciodată nu mi-au plăcut despărțirile treptate, consolidate şi gândite. Nu doare mai puţin, dorul nu trece mai repede, amintirea – nici atât, iar tu gentleman nu devii. Dispariția asta prematură m-a intrigat mai mult şi sunt sigură că nu ăsta era efectul dorit de tine.
Marc Chagall – The Couple of the Eiffel Tower
Când ţi-am spus că eşti un bărbat pentru care merită să lupţi, nu am crezut că te sperii, am crezut că îţi va creşte încă puţin încrederea în tine, aşa cum a crescut la fiecare încurajare şi compliment, de care nu am vrut să duci lipsă.
Îmi aduc aminte zilnic cum am pornit noi şarada asta. Spun „şaradă” pentru că ne-am bătut joc de soartă şi ne-am jucat cu sentimentele. Ne-am agăţat unul de altul, când a fost mai frig şi mai trist în vieţile noastre, dar ne-am simţit atât de vii, ne-am dezvoltat atât de armonios împreună, ne-am cicatrizat de trecut, ne-am cunoscut în detaliu, am râs şi am tocat nopţile pe videocall-uri „prieteneşti”, ne-am tachinat cu orice ocazie şi îmi place să cred că ne-am sprijinit frumos unul pe celălalt la nevoie, dar, Doamne, cât şi cum ne-am iubit… Îmi este atât de greu să cred că tu nu ai văzut chimia dintre noi, că nu ai simţit ce a fost, că nu ţi-a păsat – aşa cum susţii de zor, ca un „untouchable” ce nu eşti. Pur şi simplu, nu vreau să te cred!
Pentru că, Love, te contrazic, între noi nu a fost just sex! „Just sex” se întâmplă între o dată şi maxim cinci ori. Se întâmplă la ore fixe, stabilite, poate şi pe zilele săptămânii bifate, doar pentru satisfacţie fiziologică şi deseori, când niciunul nu are şi alte opţiuni. Întâlnirile se termină fără îmbrăţişări, atingeri prin păr, împărtăşit playlistul personal, planificări de călătorii, conversaţii nocturne pe durata a cinci, şase ore, cu subiecte de la fostele relaţii, ce e bine să mâncăm şi ce nu, ce părere avem despre n şi m, până la „când îmi împrumuţi Biblia pierdută şi de ce este praf pe biroul tău?!” şi, cu siguranţă, nu durează un an.
Şi ar fi timpul să recunosc că…
Da, am ajuns să mă trezesc gândindu-mă la tine şi tot de asta nici nu adorm mai devreme de 3 am. Am un playlist impresionant de când te cunosc şi parcă şi cel de dinainte tot cu tine are legătură. Când gătesc, mă întreb dacă ţi-ar plăcea şi ţie. Când te văd în trafic şi nu numai, efectiv mi se scurg genunchii şi mă moleşesc pentru câteva secunde. Mă surprind aproape zilnic, verificându-te pe Whatsapp şi deseori fac plimbări nocturne prin locurile în care ne întâlneam. Deschid conversaţia, îţi scriu cu entuziasm şi frică, dar mă opresc din scris şi şterg pentru că şi eu, din orgoliu, am promis că nu te mai caut.
Mi-e dor de tine, omule! Încerc să-mi ţin mintea ocupată cu altceva şi mi-am aglomerat timpul cu o grămadă de inutilităţi, iar acum nu mai scap de ele. Dar scriu şi am să scriu până când cenzura o cădea.
Ştiu că multora lucrurile astea nu le sunt străine. Doi din nouă oameni trec prin stări şi situații identice, sunt sigură. Doar tu ai putea crede că sunt vreo nebună sau cine ştie, mai rău… Da, în sinea ta, ştiu că mă înţelegi, dar eşti imatur uneori şi crezi că toate femeile mint şi disimulează sentimentele ca fosta ta.
Am ales să scriu pe Catchy pentru că tu ai aflat lucruri dureroase aici şi e o probabilitate prea mică să îmi citeşti articolul. Am ales să scriu pe Catchy pentru că încă îmi ţin promisiunea şi onorez cenzura, alminteri blogul meu era o opţiune. Scriu pentru că simt nevoia să mă descarc într-un fel. Simt nevoia ca cineva să citească şi să îmi spună că a trecut prin ceva similar, dar că totul e cu happy end. Pentru că asta vreau, un happy end – pentru tine, pentru mine, pentru amândoi.
Pentru că am ajuns să te iubesc şi să îmi pierd capul şi raţiunea. Am luptat cum mi-ai dat tu voie, nu cum am vrut eu. Am reacţionat la modul tău de a pleca şi e o surpriză pentru mine că am ajuns să te vreau bine, indiferent dacă asta presupune ca tu să fii într-o relaţie cu altcineva, iar eu singură la capătul lumii.
Guest post by A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
