Iubirea este ca o clepsidră: când se umple inima, se goleşte creierul… Cred că e cea mai plastică şi mai ingenioasă definiţie a iubirii! În ea găsim răspunsul la întrebarea care se naşte de atâtea ori în mintea celor care au iubit, iar mai apoi s-au trezit la realitate: „Oare ce-o fi fost în mintea mea?” Ei, bine, acum aţi aflat cu toţii: nimic!
Iubirea are capacitatea unică de a lichefia toată substanţa cenuşie a creierului, care se scurge în întregime în atriul stâng, iar de acolo trece în ventriculul stâng, fiind pompată cu putere în toată fiinţa. În acele momente, inima e plină până la refuz, ceea ce determină, din punct de vedere fiziopatologic, apariţia dispneei (cunoscută în limbaj profan ca şi oftat). Iar când inima se umple, ei bine, cunoaşteţi senzaţia, nu? Valurile de căldură în care ne-am scălda neîncetat, aripile care cresc din noi precum din Pegas, pofta insaţiabilă de viaţă, aşteptarea nerăbdătoare a prezenţei celuilalt, dilatarea timpului în absenţa lui… Nu mai contează nici o analiză rece şi lucidă, contează doar trăirea contopită a celor doi.
sursă foto: pinterest.com
„Dragoste la prima vedere. Oare de ce se întâmplă aşa de des? Aşa se întâmplă pentru că oamenii nu îşi dădeau seama că acea persoană de care se îndrăgostise că avea multe defecte: lăcomia, răutatea, încăpăţânarea.” Asta mi-a scris Ruxandra pe laptop, în timpul celor cinci minute de pauză, cu mintea ei de opt ani… Pe bune că are dreptate!
Nimeni nu spune să nu-ţi urmezi inima, însă ar fi bine să-ţi iei şi creierul cu tine. Soft-ul lui e capabil să identifice o parte din viruşii care i-au infectat sistemul de valori, virușii celui pentru care inima ţi-e în flăcări. După cum am arătat anterior, creierul e topit sub intensitatea arderilor sufleteşti, iar acuitatea lui vizuală în a identifica alterările de caracter se apropie de cecitate. De altfel, se şi spune că dragostea e oarbă. Atunci măcar să ne lăsăm pipăiţi!
Iubirea fiind un cadou reciproc extrem de scump, nu o poţi aştepta de la oameni ieftini. Identificarea lor nu se face, din păcate, de la început, ceea ce explică eşuarea multor relaţii după o oarecare perioadă de timp. Ea depinde de rapiditatea cu care cei implicaţi îşi pot folosi din nou creierul, cel care ne relevă faptul că, dincolo de lumea caldă a iubirii, există o alta în care duşurile reci sunt la ordinea zilei, adesea fiind furnizate chiar de către cel iubit. Regenerarea creierului se poate obţine foarte uşor, după cum mi-a sugerat Ruxandra, cea care a comentat la vreo câteva secunde după ce a aflat comparaţia iubirii cu o clepsidră: „Aha, iar după un timp se întoarce clepsidra cu capul în jos?”
Fierbem la temperaturi diferite. Chiar şi îndrăgostiţii. Dar asta nu are mare importanţă atâta timp cât amândoi sunt suficient de bine pătrunşi… Cu toţii, însă, avem defecte. O parte dintre ele se suprapun în cazul a doi oameni care se iubesc, motiv pentru care sunt trecute uşor cu vederea. Însă altele ajung să fie receptate după un timp ca adevărate antigene faţă care iniţiem o reacţie de respingere similară cu cea a organismului după o grefă. Soluţia într-o astfel de situaţie este fie un tratament „imunosupresor” (care ar presupune automedicaţie à la longue sub forma unor doze terapeutice de acceptare a defectelor partenerului, cu alte cuvinte: „rabdă şi taci!”), fie soluţii de „inginerie genetică” având ca ţintă modificarea structurii antigenice care ne deranjează.
Ei, bine, aici apar probleme, întrucât solicităm cu insistenţă schimbarea cuiva de multe ori ajuns la o vârstă la care pretinde că e suficient de matur încât să decidă singur sistemul de valori la care aderă. Drept consecință, apar reproşuri de genul: „Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu aşa cum ai dori tu să fie!” sau, vorba cântecului: „Ştii că oamenii nu se schimbă,/Tu de ce-ai vrut să mă schimbi,/Să te uiţi la mine ca-n oglindă?”.
Citiți și Bărbații nu pot fi schimbați decât într-un singur fel: cu alții.
Însă până să se ajungă la un asemenea stadiu evolutiv al relaţiei (apogeul se atinge cam după trei ani), avem de-a face cu rezultatele modului în care inima ne raţionează, complet diferit de creier. Iar cum iubirea a atins de-a lungul veacurilor şi inimile celor cu o sensibilitate şi creativitate ieşite din comun, au luat naștere descrieri minunate ale transformărilor ce au loc sub efectul ei: „Ea cântă, iar eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul…” „De ce îl iubeşti? Oricum nu veţi fi împreună! Tu de ce respiri? Oricum vei muri!”, „În absenţa ta, doar eu lipsesc din mine. Tu – niciodată…” „Nu sunt în toate minţile, dar sper să fiu în a ta…” „M-ai luat în brațe, te-am luat în suflet. Brațele pot obosi. Sufletul – niciodată… ”
Partea cea mai frumoasă este că, aşa cum foarte inspirat spunea cineva, atunci când iubirea nu mai încape în două inimi, se naşte a treia…
Pe Dan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.