Avusesem o zi de groază la birou. Plouase cu înjurături şi ameninţări cu tribunalul şi casa de nebuni. Magdalena, secretara directorului Mireanu, arsese de dimineaţă maşina de cafea, care servea drept aviz de sănătate publică în firmă. Un scurt-circuit. A fost trimis Pandele, omul de la administrativ, să cumpere alta. S-a ars şi aceea. Defecţiunea era la priză. A fost chemat un electrician pentru că, scârbit, curentul electric îşi retrăsese acţiunile din firmă. Fără aer condiţionat, a fost cât pe ce să ne omorâm între noi. A curs multă transpiraţie. Până la urmă, după negocieri electrician-curent alternativ, electrician-curent continuu, situaţia s-a remediat. Între timp, Magdalena sunase pe la toate firmele de catering, niciuna nu livra cafea fără mâncare, iar de mâncare nu se punea problema, deja ne muşcam între noi. Până la urmă, a apelat la un prieten, care, la rândul lui, cunoştea pe cineva la o cafenea. Au livrat pentru toţi angajaţii, iar bacşişul a fost enorm, probabil, ca urmare a succesului, în zilele următoare ne vor tăia din cabluri. După câteva guri de cafea şi jumătate de oră de stat cu freza la buza aparatelor de aer condiţionat, ne-am întors la dosare. Directorul deja ne anunţase că aveam să lucrăm şi sâmbăta câteva ore, până recuperam. Degeaba am visat la duşul scoţian de acasă, Aurora mă aştepta în faţa clădirii cu birouri, maimuţărindu-se la portar în oglinda de pudrat nasul.
– M-ai evitat destul, nu ai venit la nicio întâlnire cu fetele, ei bine, azi nu mai scapi! Vreau să-l cunoşti pe logodnicul meu, să-ţi dai şi tu cu părerea, ştii că ţin la tine…
Of, Doamne! Deşi nu Dumnezeu, ci luna iulie îşi rezemase crucea de spatele meu şi plecase în concediu, ştiind foarte bine că eu nu aveam aprobare până în august. Am urmat-o fără să vociferez, dacă eu eram o depresată, ce rost avea să-i stric şi ei bucuria?
Ghidându-mă după zâmbetele largi ale Aurorei, l-am reperat înainte de a ajunge în dreptul terasei. Era el! M-am chinuit să calc strâmb şi am început să şchiopătez disperată. S-au făcut prezentările. Am băut două pahare de apă cu gheaţă, ca să răguşesc, să opresc toate cuvintele în gât. Aurora m-a tras după ea la toaletă, nerăbdătoare să ştie cât de mult îl plăceam, căci nu se putea să nu-mi placă! Adevărul e că nu arăta rău, nu arăta rău deloc. N-a fost nevoie să deschid prea mult gura, am aprobat-o în tot ce înşira. Când a făcut ochii aceia blegi, de logodnică impregnată cu fericire, am luat-o în braţe, căci ce aveam eu de zis şi ochii se bulbucau să dea pe-afară nu era pentru urechi fine, ca ale ei. Fericirea prietenilor noştri ar trebui să fie şi a noastră, dar, Doamne, cât de rar laşi să se întâmple aşa!
Pentru că de emoţie a uitat să se uşureze, a avut nevoie de un al doilea drum la toaletă, lăsându-mă să accesez şi secretele logodnicului, după cum dădea de înţeles făcutul discret cu ochiul. Aurora avea poftă de zen local, iar eu venisem nepregătită.
– Ce faci, iei la rând toate prietenele mele? Câte logodnice ai avut în ultimele şase luni? Nu ţi-e ruşine?
– Numai pe cele de pe Facebook şi doar pe cele care nu se cunosc între ele. Nu vreau să te pun într-o postură nefericită, e vina mea că nu răspunzi la telefon?
– Nu avem ce să ne spunem!
– Eu cred că ţi-e ciudă că le aleg pe cele mai frumoase ca tine…
– Sinceră să fiu, mi-e ciudă că nu rămâi cu ele, m-ai scuti să tot facem cunoştinţă. A început să-mi fie frică când vreo vecină mă cheamă să-mi arate nu ştiu ce robot de bucătărie sau să-mi recomande vreun instalator.
– Logodeşte-te şi tu o dată cu mine şi nu mai e nevoie să trăieşti cu frisoane.
– Parcă alegeai din alea care mă depăşesc cu mult…
– Uneori îmi fac milă şi de scorpii, ce să fac, am o inimă bună!
Pe fondul ăsta de mizerie conversaţională am dezamăgit încă o prietenă, dar scuza invocată nu m-a salvat.
Nimic nu e mai revoltător pe lumea asta decât ca toate prietenele tale să te acuze că vrei să le furi logodnicul! Acelaşi. Un naiv fără nicio vină.
De-atunci, am cerut prietenia doar bărbaţilor. Celor timizi, de pe Facebook, care nu au curajul să scrie „scumpi” şi postează, în neştire, doar pe teme politice, dar cu gândul la pisici.
Cu unii am avut curajul să mă întâlnesc. Părea să am până la urmă puţin noroc, un crâmpei de viaţă liniştită. Căpătând un pic de curaj, am acceptat o invitaţie la cină.
M-a aşteptat la uşa restaurantului, mi-a luat şalul de pe umeri:
– Vino, vreau să ţi-o prezint pe logodnica mea.
Am încremenit, nu de gelozie, ci pentru că prin faţa ochilor îmi juca o singură imagine de logodnică şi eram disperată. Nu! Nu putea fi… De ce aveam totuşi cea mai neagră presimţire??? Nici chiar el nu se putea transforma, peste noapte, în cea mai râvnită logodnică! Încet şi sigur deveneam o obsedată…
Bărbatul m-a împins în faţa oglinzii de la garderobă. Era o glumă!
– Visez, dar nu spune nimic, pretinde şi tu că te mai gândeşti. Între timp vreau să ţi-l prezint pe cel mai bun prieten al meu.
Şi da, era acolo, logodnicul, logodnica, cel mai bun prieten… Aş fi putut s-o invoc pe bătrâna Agatha, nişte otravă, căci ce mă mai ţinea pe loc era gândul la crimă, dar nu mai aveam timp de pierdut prin puşcării. Am să-l iau de bărbat, să fie închisoare şi pentru el!
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
