A fost odată o copilă cu părul bălai. Cu ochii mari, scânteietori și tulburător de albaștri. Avea copila asta în ea, un ocean de candoare. Iar în mintea ei, foarte tânără, oamenii erau toți perfecți; oarecum numai frumoși, oarecum numai buni. Numai când aveau de zis ceva cu o vorbă aspră, nu mai erau chiar așa de buni. Doar de gură erau răi, în rest erau oameni de treabă, spunea ea adesea. Așa-i vedea ea. Deși de acum era mare, împlinise 18 ani și era la facultate într-un alt oraș. Era tot mai puțin pe acasă. Și uite că se nimeri, așa cum numai viața poate rândui, ca ea să fie un copil protector într-o familie cu mulți copii, cu multe guri, dar cu mai puțin suflet de dăruit. Nimeni în familia ei nu mai avea vreme de drăgălășenii sau de alte atenții. Iar altfel de trăiri sau de stări emoționale păreau total inutile și de-a dreptul incomode în opinia părinților ei. Lucrurile erau simple și clare. Cât mai simple, fără complicații. Credea în mama ei, credea în tatăl ei, cum numai un copil poate să creadă cu inocență în bunătatea părinților ei.
Venise de la școală acasă, în prima ei vacanță nu foarte lungă și pentru că adunase ceva bănuți de când era acolo, se gândise să le facă daruri și surprize. Părinților și celor trei frați mai mici. Îi adunase cu greu, renunțând la câte o masă la cantină, renunțând la câte o ieșire cu colegii, la câte o seară de spectacol studențesc. Cei de acasă însă o buzunăriră iute și îi luaseră și cadourile și toți bănuții pe care-i mai avea. Dar chiar și așa ea era liniștită, se gândea că era ceea ce trebuia să se întâmple cu bănuții ei strânși. Nu era mânioasă, dimpotrivă, părea că acceptă liniștită această joacă de-a buzunăritul. Apoi maică-sa, văzând-o atât de tânără și independentă, începu să se agațe de ea într-o disperare, ca și cum era un vis de eliberare la care nădăjduia. Un vis de femeie îmbătrânită înainte de vreme, a cărei viață se consumase odată cu mulțimea de scutece schimbate și cu mulțimea de cratițe frecate seară de seară.
©Nina Leen
O opri pe fată chiar acolo, la masa de bucătărie. În fața cuptorului în care cocea plăcintele. Îi povesti aproape dintr-o răsuflare toată viața ei chinuită lângă tatăl ei, îi povesti cu lux de amănunte despre toate neîmplinirile ei, despre amărăciunea cu care trăia de mulți ani. Aruncă furibundă, ca o descărcare emoțională ce aștepta momentul oportun, în sufletul fetei, toată deznădejdea unei vieți trecute, triste și nefericite. Obrajii fetei ardeau ca focul, ca și cum o mie de palme ar fi lovit-o, ca și cum palmele acelea le-ar fi meritat și nu știa de ce. Nu știa ce rău făcuse. De ce i se spuneau aceste lucruri despre care ea nu știuse niciodată. Brusc își dădu seama că nu mai avea ce să caute acolo. Se strădui să iasă din bucătăria aceea cu mobila ieftina. Mult prea fierbinte și strâmtă bucătărie – simți ea. Ieși în curte. Respiră aerul rece de seară. Acolo era tăcut tatăl ei. Stătea pe un scaun și privea în jos, spre iarbă. Îl privi oarecum plină de speranță, încercând să caute liniștea în ochii lui. Era un om bun, tatăl ei. Mereu așa a crezut. Liniștea și iubirea firească din partea unui părinte. Însă ochii lui erau altfel ca de obicei. Erau reci și obosiți. O privi ca și cum ar fi vrut demult să-i spună ceva. Nu mai voia să-l asculte și pe el. Era speriată. El îi spuse că nu trebuia să-l judece pentru că a înșelat-o dintotdeauna pe mama ei, pentru că viața lor a fost altceva decât și-ar fi dorit el. Simțea nevoia ca ea, măcar ea, fata lui, să-l înțeleagă. Acum că a împlinit 18 ani. De acum e matură și poate să știe adevărul. Poate că era un fel ciudat de a-i cere iertare. Dar ea nu voia să crească, nu voia să-l ierte și chiar nu voia să știe adevărul! Era prea mult pentru această copilă de 18 ani și pentru această vacanță. Prea mulți din jurul ei voiau să smulgă energia din ea, pentru că împlinise 18 ani. Chiar nu mai avea de unde să îi hrănească pe cei dragi cu iubirea ei, cu pacea ei interioară, cu lumina ei. Era nedrept ce i se întâmpla. Undeva, acum, se surpase o prăpastie în care ea căzuse și nimeni nu venea să o ajute. Era ea singură, acolo jos, în acea prăpastie. La 18 ani. Iar familia ei habar nu avea ce se întâmplă, își urma cursul vieții ca și până acum. Fără nici cea mai mică perturbare. Chiar cu toții se simțeau mai bine că își goliseră coșurile cu resturi pe care nu le mai puteau ține pentru ei. Iar ea, copila cu părul bălai, la 18 ani, care venise acasă cu sufletul plin de dragoste, cu daruri pentru ei, fusese pedepsită fără să fi avut vreo vină.
Și ea nu mai voia deloc să fie mare, ca să audă adevărurile pe care ceilalți au așteptat atât de mult să i le spună.
Guest post by Dorana Ana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
