M-am hotărât să scriu despre un subiect tabu pe care îl am în ciorne de mai bine de un an. Am adunat materiale, m-am întors să revăd informații, am adăugat câteva idei pe parcurs, dar mi-a fost frică să îmi asum și să public ceva coerent. Anul acesta mi-am propus însă să îmi privesc umbrele cu îngăduință și curaj. Sper să fie util și altora, dar și dacă mă ajută doar pe mine să îmi clarific factorii declanșatori și, mai ales, pe cei vindecători, este suficient.
Copilăria mea a fost croită după șablonul generației „copiilor-accident”. Am simțit deplin raționalizarea resurselor fizice și emoționale, comunicarea superficială, atenția drămuită și competiția școlară ca măsură a dreptului de a fi apreciat, recompensat și iubit.
Am evaluat corect toate acestea, mult după ce s-a terminat pentru mine simulacrul inocenței. În adolescență, mi-am falsificat primii ani din viață pentru că îi voiam altfel, voiam să uit și să îi înlocuiesc cu o perioadă senină, plină de afecțiune și de liniște, de modele iubitoare și de învățăminte utile. Este incredibil cât de autentice mi s-au părut o vreme anecdotele pe care le-am născocit să îmi țină loc de copilărie fericită. Și ca orice poveste inventată, la un moment dat, virtuțile acelor ani au început să se clatine, să se dărâme și să lase loc scheletului tragic al unei vârste compromise.
În terapie, am aflat că tulburările de nutriție sunt strâns legate de relația maternă. Am înțeles că, deși nu mi-a reproșat niciodată explicit, m-a considerat responsabilă de dezastrul din viața ei (întreruperea școlii din cauza sarcinii cu mine în ultimul ei an de liceu și ulterior mariajul eșuat) și s-a purtat cumva în consecință.
Nu știu cât de conștientă a fost că am simțit povara nefericirii ei pe umerii mei mărunți. Știu că m-a iubit, dar a făcut-o cu dragostea incompletă a unui om care nu se iubește pe sine. Restul iubirii mi-l adaug eu acum în felul în care relaționez cu copiii mei într-o succesiune de emoții convalescente, al căror cerc vicios muncesc conștient să îl vindec pentru totdeauna.
Pregătirea pentru examenul de admitere la liceu a coincis cu divorțul. Nu a fost, de fapt, chiar o coincidență, ci o cerere de care am condiționat capacitatea de a face față unui examen greu, pentru că certurile lor mă țineau adesea trează, plânsă și speriată până dimineața. După reușită, am fost distribuită în cea mai bună clasă. Asta a fost o întâmplare fericită, care a pus însă presiune suplimentară atât pe performanță, cât și pe imaginea de sine.
Până la finalizarea partajului, am locuit cu bunica, unchiul, mătușile, mama și sora mea într-o casă plină, în care fiecare avea preocupările și programul lui și în care mă simțeam cumplit de singură. Partea bună era că nu mai trebuia să fac curat zilnic și nici să gătesc. Ba, mai mult, mă puteam consola oricând cu mâncarea și prăjiturile delicioase ale bunicii. Am început să fumez, să beau și să mănânc mult. Mi se părea că sunt mare, am control și știu ce fac.
În trimestrul al doilea, ne-am mutat în apartamentul recâștigat și mama mi-a spus, într-o doară, că m-am îngrășat. Îmi amintesc de mine stând în picioare în fața ibricului cu cafea de pe foc. Purtam niște pantaloni lejeri gri și da, eram grasă. Mai târziu, la o petrecere, după ce mi-a dat platoul cu gogoși pe care i-l cerusem, colegul meu de bancă mi-a spus neutru „nu mai băga atâta în tine, umflato!”. Aveam 63 de kilograme și asta a fost declicul unui proces drastic și neștiințific de slăbire căruia m-am supus cu determinarea cu care făceam atunci toate lucrurile. M-am hotărât să mănânc foarte puțin. O masă tipică consta în câteva felii de brânză cu o roșie sau un ou fiert sau un cartof fiert. Atât. În rest beam ceai fierbinte și făceam un amestec de cardio și exerciții izometrice. O lună mai târziu, slăbisem paisprezece kilograme, arătam bine după părerea mea, eram „mântuită”, după părerea bunicii.
Când m-am oprit din programul nebunesc de emaciere, am constatat cu groază cum rezultatele efortului meu dispar ca înghițite pe nemestecate. Nu eram pregătită să renunț atât de ușor la succesul dietei mele și așa a început calvarul. Mâncam cu poftă și mergeam la toaletă unde, cu apa de la chiuvetă pornită pentru a masca orice zgomote suspecte, îmi băgam degetele pe gât și vărsam tot. Apoi îmi spălam degetele de vomă și ochii roșii ieșiți din orbite și o luam de la capăt, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am făcut asta vreme de trei sau patru ani. Mama a remarcat ritualul meu morbid relativ târziu și mă urmărea îndeaproape, făcându-mă să mă simt și mai inadecvată. Mă acuza de risipă, dar nu părea să observe cât eram de bolnavă fizic și sufletește.
M-am vindecat aproape de la sine atunci când am plecat la facultate. Pur și simplu, distanța fizică de locul în care am simțit suferința și angoasa și neiubirea m-a eliberat și nu am mai simțit nevoia nici să mănânc excesiv, nici să îmi golesc stomacul după fiecare masă. Făcusem asta atât de mult, însă încât stomacul nu mai știa să digere și mâncarea putrezea înainte de a fi procesată. Aveam aritmii și spasmofilie și nu știam de unde. Am început să mănânc puțin și des alimente cât mai ușor digerabile, iar până la sfârșitului primului an de studenție aveam greutatea optimă.
Chiar dacă am fost norocoasă să depășesc singură și în siguranță această afecțiune, nu am nici acum, după mai bine de douăzeci de ani, o relație întru totul normală cu mâncarea. Nu știu să o savurez, mănânc repede și îmi este teamă nu atât de recidivă, care pare improbabilă, cât de îngrășare. Am un metabolism sănătos, fac sport regulat, mănânc trei mese pe zi, îmi supraveghez greutatea și îmi ajustez dieta, dacă este nevoie. Este un subiect dureros, deși m-am vindecat suficient cât să pot vorbi și scrie despre asta. Cred că unele răni chiar dacă trec, lasă urme care ne amintesc cât suntem de vulnerabili.
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
