Am fost iubită și nu am iubit. Am alungat, am chemat înapoi și apoi am implorat să fiu lăsată să plec. Am iubit din nou, același om. L-am rănit, m-a rănit și ne-am lovit reciproc. În cele din urmă, a plecat el. Răzbunare, așa s-a numit sfârșitul lui.
Am pierdut-o pe ea. Cea mai bună prietenă. Am pierdut un om, dar am câștigat o șansă. Șansa la adevăr. Nu o regret. Nu am de ce să regret un om care nu a știut să fie… om. Îmi este doar milă. Milă de femeia din ea, care se coboară la un nivel mult sub așteptări. Am iertat și am tăcut. Tăcerea e cea mai puternică armă, uneori.
M-am întors în trecut. De fiecare dată, cu același dor. M-am întors la un el, despre care avea să aflu mai târziu că e cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Dar e un el pe care îl voi iubi toată viața. Apoi am făcut pași înapoi spre un alt el, unul care m-a urmărit tot anul. Și… mulțumesc, 2017! Mulțumesc că mi-ai arătat de ce sunt în stare, atunci când iubesc. Mulțumesc că mi-ai dat curajul nebun de a face lucruri poate nedemne, dar care m-au făcut să simt că trăiesc, că simt, că sunt eu. Și îți mulțumesc și pentru că nu l-ai lăsat să se întoarcă la mine.
Am iubit oamenii răi, și i-am crezut în răutatea lor, în încercarea mea de a le găsi bunătatea invizibilă. Mi-am dat seama că nu oricine îmi merită iubirea, dar încă o irosesc pe aproape oricine. Încă stau cu ochii închiși în fața celor ce îmi râd în față și care mă fac să par atât de mică în lumea lor imaginară, fără ca ei să știe că în lumea mea reală, toți suntem mici.
Am iubit cu teamă, căci în generația noastră, iubirea se trăiește în frică. Nu am simțit în întregime magia primelor întâlniri, primelor atingeri, primei plimbări în parc. Am fost prea ocupată să fiu înspăimântată de ceea ce s-ar putea întâmpla, nefiind atentă la ceea ce se întâmpla deja. Mă gândeam la foste și foști, la banca ce cândva era a noastră, un alt noi, în loc să mă uit în ochii omului de lângă mine și să îl iau de mână.
Am plâns. 2017 mi-a luat toate lacrimile pe care le aveam pe stoc. După oameni, după sentimente, am plâns chiar și după mine. Am plâns de dor, am plâns de fericire și am plâns de prea multă durere. Am plâns când am fost mandră de mine și am plâns când mă simțeam ultimul om. Am plâns, ca să mă descarc și am plâns de suferința altora.
Am aflat că am prieteni. Aceeași, de acum 10-15 ani, dar și alții, de doar câteva luni. Am aflat că niciodată nu voi fi singură pe lume, pentru că Dumnezeu este mereu cu mine. Am aflat că familia e cea mai importantă și am aflat ce înseamnă durerea de a pierde pentru totdeauna pe cineva drag.
Mi-am adus aminte că eu am o pasiune. Și că trebuie să fac ceva, să o fructific. Mi-am dat seama că, pentru mine, iubirea și suferința sunt o sursă de inspirație.
2018, nu vreau nimic special de la tine. Te rog doar să nu îmi iei nimic din ce mi-a dat 2017 și nici să nu îmi aduci înapoi ceva ce mi-a luat 2017!
Guest post by Geolina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
