Pagini din jurnal, primele zile din februarie 1947
„…au trecut aproape trei ani de când am fost eliberați. Trei ani de speranță, de trei ani de teamă și tresărire de fiecare dată când aud un zgomot mai puternic ce întrerupe brutal liniștea nopții. Acum, după trei ani la încetarea bombardamentelor, de la amuțirea sunetului sinistru al sirenelor – toată această liniște mi se pare ceva nefiresc.
Și acum, când scriu, simt cum un sentiment de frig îmi cuprinde întregul corp. Suntem în sfârșit liberi, scăpând cu viață din acest coșmar care credeam că nu va mai avea sfârșit. Cât de des credeam în anii trecuți că acela va fi ultimul meu moment de respirație – și deseori moartea mi se părea a fi o soluție mai bună decât prezentul prin care treceam.
Parcă și acum simt lacrimile de bucurie, când împreună cu mii de parizieni am cântat și dansat în libertate pe stradă. 26 august 1944 și Parisul era liber. Îmi venea să îmbrățișez toată lumea. Libertate. Cât de dulce sună cuvântul acesta și acum, după trei ani.“
„de două zile, Parisul e în fierbere. Și de data acesta nu din cauza unei noi raționalizări a pâinii sau a cafelei. Chiar și doamnele ce vin în vizită la stăpâna casei nu vorbesc despre altceva decât despre un bărbat venit din Normandia, un necunoscut în lumea modei de înainte de Război, fost proprietar de galerie de artă, întors acum spre modă. Le-am auzit în timp ce le servesc ceaiul: se pare ca acest „nimeni“ în haute – couture a uimit întreg Parisul și a stârnit atât admirație, cât și proteste înverșunate, câteva dintre modelele ce-i poartă creațiile fiind atacate pe stradă de către doamnele mai tradiționale!
Stăpâna mea, la fel ca și marea majoritate a aristocrației pariziene, cât și starurile de cinema, sunt deja admiratoarele talentatului couturier. Doamnele vorbeau înfocate de noua locație de pe Avenue Montaigne, 30, eleganta casă ce contrastează puternic cu griul fațadelor aflate încă sub șocul războiului. Doamna casei m-a anunțat azi cu exaltare în voce „Marie, anii de doliu ai modei franceze de după război s-au terminat. Doamne, ce linii feminine, Dior mă face să mă simt femeie din cap până în picioare. Mi-am comandat câteva rochii, vor veni prin curier săptămâna viitoare, ai să vezi, ai să vezi și ai să-mi dai dreptate.“
Tot din jurnal știu că, deși salariul de menajeră nu-i putea permite să-și cumpere rochii de couturier, bunica, la fel ca și multe femei ale clasei mijlocii, pentru a fi în spiritul vremii, vizita o croitoreasă iscusită ce imita cu precizie inginerească creațiile lui Dior. Flaconul de parfum Miss Dior l-a păstrat ani de zile pe raftul din camera ei, ca pe un bibelou de mare preț.
decembrie 2017
Știam ca-i datorez cumva bunicii mele această vizită. Tocmai de aceea, într-o după-amiază de umedă iarnă pariziană, mă aflam în fața porților imense ale Muzeului de Artă Decorativă ce adăpostea expoziția dedicată lui Christian Dior. Pașii mei, însoțiți de bătăile tot mai intense ale inimii, răsunau parcă amplificat pe marmura holului imens, decorat cu sculpturi elegante.
(C) Christian Dior, prima colecție, Muzeul de Arte Decorative, Paris
Părea că intru într-un templu, urmând să asist la un miracol. Și miracolul își făcu subit apariția în fața noastră. La fel ca femeile cochete din grup, unele dintre ele asiatice și americane, nu mi-am putut reține un sunet de uimire la vederea primelor veșminte Dior, așezate într-un decor de primăvară. Da, așa este, grădinile din orașul natal Granville, ce l-au inspirat de atâtea ori pe talentatul creator, erau deodată reinventate aici, în Parisul lui decembrie.
Maria Grazia Chiuri pentru Christian Dior, rochie Essence d’herbier, haute couture primăvară-vară 2017
„Doamnelor, doamnelor” se auzi dintr-odată vocea amuzată a ghidului ce parcă încerca disperată să ne readucă din tărâmul viselor în cotidian . „Așadar, doamnelor, …acesta este efectul creațiilor Dior. Surprindere, uimire, emoție. După cum multe dintre dumneavoastră deja știți, în 1947, Christian Dior dezvăluie pentru prima sa colecție de haute couture, o viziune revoluționară ce va avea să redefinească din cap până în picioare moda austeră masculină ce caracteriza în timpul Războiului Mondial ținuta feminină. Formele delicate în formă de A, stofele ce pică cu efect pe trup, redau femeii eleganța și strălucirea. Creațiile sale cu nume artistice, ca „Allegro”, „Précieuse”, „Mylord”, „Saphir”, „Indiscretion”, întruchipează romantica incurabilă, femeia senzuală, dar și făptura gingașă.“
Prima colecție Dior se va dovedi mai mult decît o evadare din realitate: deodată numele Dior este prezent în toate discuțiile din saloanelor pariziene, primul defileu al creatorului lasă „cu gura cascată“ tot Parisul. Provoacă, divide: de la acuzații de nepăsare în fața nevoilor unei Europe distruse, la divinizare din partea actrițelor vremii ce își doreau o reîntoarcere la nebunii ani libertini de dinaintea războiului, ani de descătușare și afirmare feminină. Dior, revoluționarul – noul deschizător de drumuri. „Noul look“ este gata să-și câștige nemurirea, iar Parisul își redobîndește prin Dior locul de frunte pe harta modei.
Citiți și Les Années Folles.
Christian Dior, Rochie Opéra bouffe, haute couture toamnă-iarnă 1956, linia Aimant
Rochie de seară din mătase Abraham. Paris, Dior héritage. © Photo Les Arts Décoratifs / Nicholas Alan Cop
Rochie Junon, haute couture toamnă-iarnă 1949, linia Milieu du siècle
Rochie de seară din tulle brodat cu paiete de Rébé (o firmă de broderie). Paris, Dior héritage. © Photo Les Arts Décoratifs / Nicholas Alan Cope
Nu vreau să mă desprind de această minunăție, dar ghidul ne îndeamnă să mergem mai departe și să descoperim alte exponate, poze, schițe, accesorii, creații ale alor designeri ce au lucrat pentru Dior ca Yves Saint Laurent, Marc Bohan, Gianfranco Ferré, John Galliano, Ralf Simons sau Maria Grazia Chiuri. Nu regret însă emoția intrării într-o lume feminină prin definiție continuă, devin din ce în ce mai curioasă în legătură cu fenomenul Dior.
Pozele ne-au fost puse la dispoziție de către curatorii expoziției, exclusiv pentru voi, femeile Catchy.
„Rochia asta aș purta-o diseară la întâlnirea cu domnul de care îți vorbeam deunăzi“, aud o doamnă șoptindu-i în franceză prietenei. Cea din urmă aprobă printr-o mișcare energetică a capului și amândouă chicotesc ștrengărește.
Ce bine că regimul de ocupație nazist nu a reușit să mute moda de Paris la Berlin! – mă surprind gândind. În 1940, câțiva ofițeri germani soseau la Lucien Lelong, creator recunoscut al vremii, încercând să-l oblige să predea Berlinului schițe ale unor creații de haute couture. Lelong refuză și, cu un curaj extraordinar, se duce și în capitala germană pentru a-și apăra cauza. Se reîntoarce victorios, salvând astfel peste 25.000 de locuri de muncă ale meșteșugarilor iscusiți – printre care mulți evrei.
Stau în fața unor fotografii reprezentând atelierele Dior. „Pentru a termina prima colecție, Dior a avut la dispoziție mai puțin de două luni, s-a lucrat zi și noapte, încercându-se să se găsească personal calificat sau pregătind pe loc personalul existent. Multe dintre manechinele ce au purtat colecțiile au lucrat doar pentru o masă caldă pe zi.” – auzim mai departe explicațiile ghidului.
Moda cere sacrificii. Și ce mă impresionează foarte mult este faptul că, într-o perioadă în care Parisul și întreaga Franță erau încă devastate în urma războiului, în care unele clădiri erau încă în stadiul de ruină, în care cafeaua, uleiul de gătit, zahărul și orezul erau încă raționalizate, existau oameni pricepuți și devotați care credeau într-un vis și, de ce nu, în puterea modei de a învinge, chiar de a pune pe picioare o țară în faliment, în puterea modei de e readuce un surâs pe chipul femeilor, de a (re)crea eternul feminin.
Raf Simons pentru Christian Dior, haute couture toamnă-iarnă 2012. Rochie de seară din satin duchesse galben imprimat după pictura SP178 a lui Sterling Ruby. Paris, Dior héritage. © Photo Les Arts Décoratifs / Nicholas Alan Cope
Cred că bunica mi-ar fi mulțumit acum. Am ieșit în frigul lui decembrie cu un sentiment de liniște și de conexiune cu ea.
Citiți și No Dior, No Dietrich! Sunt celebrele vorbe rostite de Marlene Dietrich către şeful companiei Warner. Când a acceptat, în 1950, să joace în filmul lui Alfred Hitchcock, Stage Freight, una dintre condiţiile pe care le-a pus a fost ca întreaga garderobă să fie semnată Dior.
Ansamblul negru luxos, din satin (colecția toamnă/iarnă 1949-1950), împodobit cu marele pampon pe șold și purtând un nume de poveste – „Cygne Noir” – „Lebăda neagră”, a înscris-o pe Marlene Dietrich și în istoria modei. În întreaga lume au existat doar trei exemplare, două dintre ele găsindu-și „fashion” victimele la Paris și la New York.
***
N.B. Dacă sunteți în Paris până la începutul lui ianuarie, nu ezitați să vizitați superba expoziție de la Muzeul Artelor Decorative.
Musée des Arts Décoratifs
107, rue de Rivoli
75001 Paris
France
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
