Primul Crăciun de care-mi amintesc e cel de când aveam doar vreo trei ani. Locuiam în Stufit (un fel de orășel muncitoresc făcut din cabane pentru țăranii veniți la Hunedoara să se angajeze în combinat) și amintirile mele conțin multe sentimente, trăiri, pentru că obiectele încă nu aveau nume. Era mult alb în iarna aia și fulgii erau îngeri. Și tatăl meu zâmbea. Două păpuși cu rochii lungi, în carouri, atârnate-ntr-un brad imens, ne priveau fascinate, pe mine și pe sora mea Lili. Și-un Moș Crăciun care semăna foarte tare cu vecinul nostru. Păpușile mi le aduc aminte ca pe ceva divin, un vis de frumusețe, iar pe moșul ciudat ca pe ceva înspăimântător, dar totuși magic. Toți copiii cam de vârsta asta sunt înspăimântați de moșii aduși de părinți, nu ca de o persoană străină, ci de nefirescul cu care sunt ei mascați pentru a-i păcăli cu bărbile din vată care încep să zboare când își încep seria de „ia”-uri: „Ia să vedem, ai fost cuminte ? Ia zi-i tu, moșului, o poezie!”.
Când Alex avea tot cam vreo trei ani, i-am adus și noi, la rândul nostru, un astfel de moș. Și m-am regăsit în ochișorii îngroziți, în spaima și seriozitatea cu care dulceața mea de copil s-a executat și i-a spus moșului o poezie cu tematică: „Colinde, colinde, puța mi se-ntinde de la rădăcină până la vecină.” La următoarele crăciunuri nu au mai fost păpuși în brad. Începusem să ne primim cu mult înainte de ajun, cadourile. Și erau tot mai ciudate: eu am primit, la un moment dat, un covor. Și Lili, pentru că a fost mai cuminte, multe perdele. Nu am suferit atunci, pentru că nu știam că ar trebui s-o facem și pentru că aveam adânc înrădăcinat în noi, banalul: „voi nu meritați!”. Când am primit cadou de ziua mea, un televizor, am văzut că pe la alții Crăciunul era și o sărbătoare a copiilor, nu doar a cârnațului. Mai târziu am început eu să simt lipsa păpușii ca pe-o durere. Dar Lili nu. Ea nu era genul de persoană care trăiește în trecut. Își trăia viața c-un fel de frenezie, luând fiecare clipă așa cum îi era dată, pornind apoi de-acolo. Fără reproșuri, fără remușcări, fără dureroase aduceri aminte. Doar ea și dârzenia cu care înfrunta totul, de când avea două codițe cu fundițe albe și veșnicul ei zâmbet de învingător.
Și-mi amintesc apoi, în anii care au urmat, nămeții și noi, neamuri vesele și multe. Nu erau beculețe chicioase, aliniate drept. Nu erau instalații în geam, care parcă urlă cu buze botoxate: „uitați-vă la mine, cât sunt de frumoasă”. Ne lumina doar luna, stelele divin împrăștiate și lumânări calde. Erau gutui în geam.
– Baje-le dracu’ sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
În Ardeal se-njură cu patos și seninătate, se bulucesc diavolii intercalați printre cuvinte sfinte, uneori doar așa, în loc de virgulă.
Taică-miu se îneacă de râs:
– Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu’ pe garduri, îi vinovat omu’ ăla care și-o pus sârmă ghimpată pe gard.
– Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguță de vâsc, ce, îl sărăcești? râde și nănașa. No lasă, Ioane, își consolează ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că altfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
– Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, suna dintr-a lui.
– La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui țângălauăle, chicotește Mărioara.
Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelalte neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia, musai, să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii: „anu’ ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu’…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus. Cristi, unul dintre micii mei verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce plină de tenor și ochi dați peste cap, trăind colinda cu lacrimi în ochi, și micuțul concluzionează plin de uimire: „Ce gură mare are ăsta!”.
Crăciunuri… Au venit apoi crăciunurile din cuibul nostru de iubire. Cum să nu crezi în magie?! Cum să nu crezi în miracol?! Crăciunurile mele… Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de râs, de oameni minunați și de multă, multă iubire. Ca o poveste. Și-acum mă duc să îl aștept. La mine încă mai vine Moș Crăciun. Doar să mă sărute pe frunte. Pentru că mi-a spus în șoaptă, când eram doar o fetiță zdrențăroasă cu ochi mari și triști: „Ție n-am să-ți dau un cadou. Dar am să-ți dau povestea toată. Pe viață.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
