Deschid dulapul interesată de colecția de dulciuri a lunii decembrie, curioasă și eu ca tot omul să-mi clătesc ochii, să văd ce forme, arome și culori sunt pe acolo și, în timp ce focusez privirea pe cutii căutând prada, constat că unele ambalaje nu sunt cum știam eu că ar trebui să arate.
Deh, nu mai văd bine, îmi pun ochelarii și aduc scăunelul ce-l folosește și fiul meu când urcă în propriile verificări spre dulciurile colecționate, suspicios pe abilitățile mele de autocontrol în fața dulapului.
Chesele sunt așezate la locul lor în cutii însă fondantele și trufele lipsesc în mare parte. Chiar și napolitanele ce rămân de obicei ultimele spre consum, acum au un singur reprezentant în folia lucioasă. Pare ca și cum cineva a mâncat la fața locului, urcat pe policioară, și, îmbătat de aromele ciocolatei înfulecate, nu a mai avut timp, putere sau chef să șteargă urmele în totalitate.
Vă dați seama că trebuie să îl anunț de dispariție și pe copilul meu, cel cu care împart în mod onest dulăpiorul.
Copilul joacă azi în deplasare, așa că îl sun:
– Alo? Am sunat să îți spun ceva care probabil te va supăra, eu nu vreau să te superi. Știi dulciurile din dulap? Cred că am primit cutii pe jumătate goale. M-am uitat chiar acum și lipsesc o parte din ele. Nu vreau să fii supărat din cauza asta!
sursa foto: thelemonbowl.com
În partea cealaltă, tăcere.
– Alo? Ești? M-ai auzit? Am primit cutii goale! Nu vreau să fii supărat… Cum te simți?
Ascult tăcerea din partea cealaltă a telefonului și jur că îl văd pe fiul meu. Jur că am puteri paranormale și văd fetișoara lui frumoasă cum trece prin tot felul de emoții. Știu că nu credeți, nici eu nu credeam, azi am simțuri extrasenzoriale, am Raze X ce străbat zidurile și distanțele dintre mine și fiul meu și-mi permit să îl văd chinuindu-se între zâmbet și supărare, cu ochii precum mărgeluțele aprinse pe cerul nopții.
– Cum te simți? Îl întreb din nou privind boticul țuguiat a supărare, chinuit să vorbească.
– Tristuț.
Râd. Râd cu poftă. Doamne, cum pot să râd! Poate voi râdeți tot timpul, însă eu nu am mai râs de multă vreme cu atâta poftă! Sunt sigură că e “tristuț”. Proviziile cu delicatese s-au micșorat. Râd privind cum la fața locului a rămas imprimată o hologramă cu un băiețel urcat pe dulap, testând texturile și degustând conștiincios dulciurile, îndesând staniolul foșnitor în cutii și redeschizând pentru o ultimă re-testare.
– Tristuț?
– Da, tristuț.
Zâmbește de partea cealaltă a telefonului nedumerit de reacția mea.
Râd cum n-am mai râs de multă vreme și cum sper să râd în anul ce vine.
– Sau, poate, a fost un hoț și a luat din dulciuri?
– Da, poate a fost un hoț în casă, confirmă și el.
– Spune-i hoțului să nu mănânce toate bomboanele, să mai lase și pentru altă dată, se aude vocea tatălui din fundal.
Închid râzând singură, auzind frânturi de discurs despre cantitatea de dulciuri pe care ar trebui să o mănânce un hoț la o masă.
Râd dorindu-mi să fiu copil la mama acasă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
