O vedeam pe nevastă-sa destul de des. O întâlneam pe stradă, și mă gândeam că trebuie să lucreze în aceeași zonă cu mine. Mi-era antipatică fără motiv și asta îmi displăcea. În fond, el nici măcar nu a fost vreodată pe lista celor pe care i-am iubit… însă m-a abandonat într-un moment delicat și asta o femeie nu uită niciodată.
A fost o aventură scurtă, intensă, dar fără finalitate. Cumva, nu am apucat să-mi dau seama încotro ne îndreptăm. Eu, căci el se pare că a știut foarte bine de la început. Câteva nopți furtunoase, câteva întâlniri lungi și ușor siropoase – dar cine nu are nevoie să trăiască și momente exagerat de dulci? -, câteva declarații în vers alb și o vagă promisiune a unui viitor comun pe care încă nu apucasem să mi-l imaginez…
Am luat acest eșec ca pe o lecție… una dintre numeroasele lecții pe care viața mi le-a predat în acei ani. M-am bucurat însă că totul s-a încheiat înainte de a lua amploare și… am uitat povestea. Ulterior am aflat că, la un moment dat, s-a însurat. Brusc, neașteptat, după o relație mai scurtă decât a noastră. Și atunci am simțit primul nod în gât. Le-am văzut pozele pe facebook. Nunta și luna miere… și asta a fost deja prea mult. L-am șters din lista de prieteni, oricum, nu mai vorbeam deloc. Apoi, la puțin timp, a început calvarul. Când am văzut-o prima dată, în carne și oase, trecând zveltă și indiferentă pe lângă mine, era să mă calce troleibuzul. Am scăpat ca prin urechile acului, dar răul fusese deja făcut. Am rămas cu ochii după ea. Căci ea era, o recunoscusem. Apoi, am tot întâlnit-o…
Iar totul a culminat cu întâmplarea de ieri.
Aveam programare la salon. La cosmeticiană nu mă duc, căci acasă am tot ce-mi trebuie, inclusiv un dispozitiv avansat de curățare a pielii, de pensat știu să mă pensez, de machiat, nu mai zic… Primisem însă cadou de ziua mea un voucher la salonul ăsta aflat în apropierea serviciului și m-am hotărât să-l schimb pe o ședință de epilare. Inghinală și totală.
Zis și făcut. Mă instalez în conformitate cu indicațiile primite și mă străduiesc să mă relaxez, în așteptarea specialistei… Specialistă care nu întârzie să apară, cu un zâmbet larg-larg, profesional și plăcut. Aș fi spus asta despre zâmbetul ei, desigur, dacă nu s-ar fi desenat exact pe fața… ei! Exact, încăpusem pe mâna nevestei lui! De unde naiba să visez că lucrează aici?
Am înghețat, m-am crispat și m-am rușinat. Deși eram conștientă că ea nu mă cunoștea, nu mă puteam deloc liniști. Ea a interpretat totul drept stres oarecum firesc și, deși mă vedeam fugind de acolo, chiar și-n fundul gol, numai să nu mă mai aflu în penibila și greu de digerat situație ca atât el, cât și nevastă-sa să mă fi văzut dezbrăcată – pe rând și în situații complet diferite, ce-i drept, dar goală!!, am strâns din dinții printre care m-am scremut să scot un zâmbet blegit și am rămas pe poziții, blestemând și înjurând, când pe el, când pe ea, când pe amândoi, când soarta mea sadică, când nenorocita aia de ceară cu care aveam senzația că-mi epilează creierii. În gând și deloc coerent, căci durerea ascuțită îmi smulgea nu numai păr, ci și lacrimi și icnete deloc elegante… că simțeam cum prin porii văduviți de acum de mătasea lor naturală mi se scurgea tot ce-mi mai rămăsese din demnitate…
Am ajuns acasă crăcănată și plânsă toată, la propriu și la figurat, așa că mi-am jurat să mă epilez de acum încolo singură, fără atâta risipă de timp, energie și durere, cu un aparat ca ăsta, dar și să-mi schimb, naibii, serviciul, căci acum chiar nu aș mai suporta s-o mai întâlnesc vreodată întâmplător pe stradă și să mă recunoască, de data asta… Eventual, să mă întrebe dacă mai plâng… Vă dați seama cât o fi râs de mine??
Dar dacă i-o fi povestit și lui de clienta aia penibilă, cu un tatuaj straniu și irepetabil, fix într-un anume loc?? Nuuuuu……
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
