O femeie s-a strecurat într-un bibelou ademenită de strălucire. Aici s-a simțit cu adevărat ea, protejată de sticlă emanând împrejur lumină. Protecție și menire, un drum comun ce se împletea întru împlinire. Așa o fost pentru mulți ani până când un contrast i-a tulburat strălucirea. Era un el cel care vedea în ea o figură de ceară și nu una de sticlă. A început să o descrie peste multe rânduri de ceară. Figura ei rămânea de sticlă. Așa a început visul unui parpalac.
Era de sticlă doar pentru ea și nu reușea să se facă țăndări oricât de tare s-ar fi lovit. Își tot rostogolea gândurile până ajungea să-și sucească trăirile. Ea nu putea fi o eroare, ci o excepție. Lucea a însingurare fără vreun aer glacial. Era de un sidef prea solitar. Până și ea vorbea despre sine la timpul trecut. Își făcuse o brățară din verbele ființei: era, eram, erau. Nu se mai privea în oglindă, se privea în sticlă. Simțea lipsa străveziului de odinioară dar nu îl deplângea. Se decontau ani pe chipul ei pe care îi transforma, bineînțeles, în sticlă. Fără să știe, era toată o ceară. O ceară dalbă care cerșea nupțial pe marginea propriei iluzii. O scrijeleam doar să-i văd culoarea sau ca să-i amintesc de cromatica veche de care fugea atât de mult încât se cerase toată. Doar distanța dintre noi era de sticlă. Fiecare atingere pe care o croiam pe pielea ei era privită ca o delațiune. În fond, sticla lucește, dar tot o colivie rămâne. Vroiam să respire aerul meu, când și când, fără să-i dau prea multe de înțeles cu intenția mea. Aș fi vrut să vină natural către mine, fără să se lovească, fără să îi cer să-și golească trupul de veșmântul de ceară care îi ținea de cald. Între timp, ajunsese să-i țină de necaz. Eu doar vroiam să o fac să uite puțin de tot. Trebuia doar să mă privească în ochi, dar cine ce vede sub un baraj de sticlă?
Cu toate astea, îi intuiesem străveziul îngropat. N-aveam voința să ajung la ea și nici ea vreo curiozitate să-mi vadă candoarea. Eram pentru ea un parpalac bun pentru o toamnă târzie. Îl scosese din șifonier și urma să-l poarte într-o toamnă care se anunța mai puțin rece. Faptul că îl scotea în lume o scuza de vinovăție în ochii ei. Trupul ei de felină silențioasă mă facea să o dezvinovățesc. Și ce bine îi mai stătea cu mine. Nu era asemenea hainelor de liceu care îți mai vin bine și la maturitate, chiar dacă ți-au rămas un pic mici, sunt roase și-ți dau un aer mai mult de ștrengar decât de rebel. Mă plimba prin vitrine și magazine cu felurite mirosuri cunoscute și incitante, neștiind că epiderma mea voia doar parfumul ei. I l-am furat, până la urmă, cu prețul sticlei. Și tot nu m-am trezit. Am râvnit adânc. Am vrut mai mult într-o cădere liberă pe asfalt. Ce frumos zace un parpalac pe caldarâm spre sfârșitul toamnei! Nici frunzele nu-l mai acoperă de orizontul de sticlă.
Am căzut singur în toată povestea. A dispărut într-o primăvară, cel mai probabil de sticlă…
M-am trezit din vis ca un parpalac mort pe șosea. Era strada mea, bineînțeles, la geam. Să fi fost un exces de himere sau doar am visat ce am trăit o toamnă întreagă? Nici eu nu mai voiam să răspund cu gândul la ea. La reminisciența de sticlă care m-a folosit un anotimp. Oricum, aveam să o uit curând. Aș fi vrut să-i mai spun atât:
„Sunt atâtea baraje de ciment și sticlă îndreptate către lume. Și asta, doar la o simplă privire pe geamul din bucătărie”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
