Din satul Sukau, nord-estul Sabah (Malaezia), trebuia s-ajung în sud, în Semporna, cu autobuzul, cam patru ore-patru ore și jumătate. De aici urma să iau o barcă pentru insula Mabul. Tot ce știam era că, asemeni unui scenariu cu mafioți, în Semporna mă va aștepta cineva de la o agenție de turism, mă ducea în port, de unde luam barca.
Scenariul însă a avut eroare: șoferul autobuzului pe care trebuia să-l iau era nou angajat și n-a știut de mutarea stației din șosea în incinta unei benzinării. Așa că am ratat cursa cu succes. Ca să mă asigur c-o prind pe următoarea, ultima pe acea zi, a trebuit să mă întorc până în Sandakan, preț de 70 km și să iau autobuzul de la capăt de linie.
Era trecut de 10 seara când am ajuns la Semporna! Câțiva oameni s-au dat peste cap, în afara timpului lor de lucru pentru a mă ajuta cu cazarea și tot ce însemna schimbarea de program: am fost așteptată în stația de autobuz de David, „un om de încredere din partea agenției de turism”. El avea să mă ducă la hotel, urmând ca a doua zi să iau barca de dimineață.
Noapte fiind, n-am înțeles nimic din împrejurimi. De fapt, nici nu mi-a păsat. Eram obosită după atâta du-te-vino și aproape opt ore de călătorit, voiam doar să mănânc ceva ușor, să fac o baie și să dorm. M-am bucurat că David știa engleză sau cel puțin înțelegea: l-am rugat să mă ducă într-un loc unde mănâncă localnicii, doar ca să cumpăr niște mâncare la pachet, n-aveam de gând să stau la masă.
– Yes, yes, miss, sure, miss, m-a asigurat. M-a oprit fix în fața KFC-ului. În toată viața mea am mâncat patru hamburgeri, pentru mine nu există fast food de aproape 17 ani. Coborând din mașină, am realizat că nu era timp de mofturi și căutări: mai departe de firma luminată a localului, totul era îngropat în beznă. La fel fuseseră și străzile pe care le străbătusem până atunci; rar câte un bec slab se chiora peste împrejurimi. Am luat trei salate și-am plecat către hotel.
Când am coborât din mașină, aproape că nu puteam vedea, atât de slabă era lumina. Mi-am zis că sigur vom merge puțin pe jos, până la hotel. Nu am mers, oprisem chiar în fața intrării. Chicios, dar decent, nu m-am lăsat descurajată de combinația de mobilier imitație lemn cireș cu margine aurie-aurie, buchetul de flori de plastic roz și galbene, imprimanta veche ce cârâia scoțând factura, copiatorul de muzeu care totuși funcționa și televizorul mic-mic, cu marginile tocite sau murdare.
Camera cu mobilier scorojit, ros, cred că de prin anii ’50, era curată, iar așternuturile, ca și apretate. Perdeaua neagră ce acoperea fereastra prinsă-n piuneze și zăvorul ce-ar fi sărit la un ușor șut în ușă mi-au amintit că în sticluța de metal mai aveam whisky. Am adormit fără nicio amintire după mine, amorțită de camaradul din rucsac.
De obicei, dimineața lucrurile nu mai par așa de sumbre și grave pe cât se arată cu o seară înainte, indiferent de ce-ar fi vorba! Cu gândurile astea și plină de speranță, am tras perdeaua să admir priveliștea: blocuri de două-trei etaje, cu ferestre prin care perdelele ieșeau ca niște limbi, sub ai căror pereți scorojiți se mijea nuanța unei vopsele vechi, barăci metalice mari, printre maldăre imense de gunoaie. Dezastrul și sărăcia pluteau în atmosferă.
Am coborât la masă, apoi, urmând direcțiile indicate de femeia ce servea micul dejun, m-am aventurat în peisaj. Aveam nevoie de un bancomat, n-aveam bani nici de-o cafea. Împrejurimile neobișnuite, ale unui cartier de după război, mi-au pus în stomac o senzație de teamă! Mă miram pe furate, cu coada ochiului, de tot ce era în jur! Bancomatele nu funcționau și nu-nțelegeam, de ce dis de dimineață, ora 9, în jurul sediilor de bănci stăteau ca ciorchinii, grupuri de oameni. Răzleți și neliniștiți.
Mi-era teamă să nu mă pierd, așa că nu m-am abătut de la traseul indicat, însă fără succes. Priveam doar înaintea pașilor, dar am remarcat, pe sub gene, că nimeni nu mă băga în seamă, ca și când nici nu treceam pe acolo. Niciun bancomat nu funcționa. David ajunsese deja la hotel, urmând să mă conducă în port.
Pe drum, ne-am mai oprit și-am mai siluit câteva ATM-uri, dar fără rezultat; și, pe măsură ce timpul înainta în zi, din ce în ce mai mulți oameni formau cozi lungi în dreptul băncilor. Acum nu doar că nu aveam bani, dar eram și sub efectul mesajelor afișate de trei bancomate: „ACEST ATM NU RECUNOAȘTE CARDUL. OPERAȚIUNEA NU SE POATE EFECTUA. CONTACTAȚI BANCA EMITENTĂ”!! Pe măsură ce înaintam, părea că orașul e cuprins de o revoluție în care băncile erau ocupate de oameni. În fața fiecărui sediu erau puhoaie de oameni.
Am aflat că era ziua de salariu, pe care toți o așteptau de la aceeași dată a lunii trecute. Salariile nu depășesc 150-200 RYM (Rynghit este moneda malaeziană, 1 RYM=1,2 LEI). După mai multe încercări eșuate de a scoate bani, ni s-a spus că sistemul pică pentru că este suprasolicitat. Și totuși, dacă nu era vorba de o defecțiune de sistem și cardul meu fusese golit?? Am sunat la bancă și am aflat vestea dorită: totul în regulă. Veste excelentă, rămânea doar să și ajung în posesia banilor. Pe insula pe care mergeam nici urmă de bancomat, nici urmă de ban prin buzunare, excursia era și ea neplătită. Îmi fusese doar rezervat locul de amicii mei.
La biroul agenției de turism din port (un bugalow, o căsuță din bambus pe apă) eram așteptată ca pâinea caldă: împreună cu alți turiști plecam spre destinația finală. I-am spus agentului că n-am bani și i-am povestit de toată situația din oraș; pentru el, era normalitate. O englezoaică tânără, întinsă pe podea și înconjurată de niște sacoșe cu verdețuri, mi-a propus să ne întoarcem și să mă ajute. Știa limba și voia să vorbească cu un funcționar din bancă. Încercarea n-a ținut. A urmat o cursă contra timp, cu rugăminți la oamenii puhoi din fața bancomatelor, să-mi permită să le-o iau înainte și să ridic bani. Privirile n-au fost prea blânde, dar David, localnic fiind, mi-a făcut rost de bunăvoință ad-hoc.
Pentru niște oameni care trăiesc în condițiile acelea, după o lună de așteptat ziua de salariu, cu bancomate care se blocau din cauza suprasolicitării, au dat dovadă de multă înțelegere în privința mea! Tocmai când Helen, englezoaica, îmi oferise ajutorul unui împrumut, am reușit să smulg unui bancomat 200 MYR. Nu cât să achit excursia, dar suficient cât să recapăt un echilibru!
Cu agenția am găsit rezolvarea: am semnat un formular prin care-mi dădeam acordul să-mi extragă din contul meu suma necesară.
Barca a ieșit cu avânt dintre bungalow-urile pe apă, Marea Celebes ni s-a deschis înainte tot mai mare. Nuanțele de albastru ale apei s-au schimbat până s-a făcut turcoaz. Dunga albă din zare era destinația. Locul de cazare mi-a amintit de seara anterioară: o căsuță roz ca o fondantă, mică, (o cameră și o baie), al cărei balcon se oprea la patru-cinci metri de linia valurilor. În față, nuanțele de albastru. Mi-am zis că nimic nu e gratis.
Bijuteriile pentru care „plătisem” în ziua dinainte aveau să fie niște oameni speciali și un loc de scufundat: Insula Sipadan, una din cele mai faimoase locații de scufundat din lume, rezervație naturală. Întâi l-am cunoscut pe instructorul James, un învățător care fugise din Filipine pentru o viață mai bună. Pasionat de munca lui, a fost răbdător cu noi în adâncuri și foarte dornic să ne arate mici secrete, locuri și animale-minune, pe care singuri nu le-am fi observat.
Scufundările au fost pe parcursul a trei zile, așa că am avut prilej să ne cunoaștem între noi, membrii echipei: Helen, englezoaica din port, 38 de ani, mărunțică de statură, blondă și pistruiată, era biolog. Trăia de opt ani în Malaezia și venise aici pentru un proiect. După finalizarea lui, a ales să rămână, căutând alte proiecte la care să lucreze. A renunțat la confortul casei (provenea dintr-o familie de clasă medie englezească), supărându-i tare pe părinți, pentru că era unicul copil și-ar fi vrut-o lângă ei. S-a îndrăgostit de țară și a rămas. Malaezia are aproape 20%, din fauna lumii și cea mai veche populație, ceea ce pentru un biolog este material de lucru. Nu stătea pe insulă, acum venise doar pentru scufundări. Își făcuse prieteni în rândul populației bachau (pescari filipinezi, fără identitate, care trăiseră pe bărci în larg și de curând fuseseră primiți de autoritățile malaeziene, doar pentru a trăi pe pământ, fără niciun confort. Pentru sărăcia și condițiile în care se trăiește acolo, mintea omului este limitată în închipuire. Nu au noțiunea timpului, nu au decât niște case făcute din scânduri, în care trăiesc câte șase-opt oameni). Verdețurile erau pentru prietenii ei și într-o seară am însoțit-o în vizită.
Peter, celălalt partener de scufundări, era tot englez. Cam pe la 60 de ani, înalt și subțire. Era ca o desagă din care, pentru fiecare situație, scotea câte o poe store. Felul său de a fi, simplu și jovial, purta amprenta unei vieți aristocratice. În ultima seară, câteva beri i-au dezlegat limba și ne-a povestit despre adolescentul rebel care fusese. Nu provenea dintr-o familie de aristocrați, părinții lui lucraseră în armată, iar el fusese un leneș de neclintit. Asta până a intrat la primul job. Apoi, văzând că-i place, a-nceput să ia munca în serios.
– Mulți spun că am avut noroc. Dar eu zic că norocul ți-l faci singur. Noi am acceptat o provocare (n.a. eu și soția), de a lucra în Asia, în anii în care nu era obișnuit să lucrezi în afara țării și, de multe ori, ne-a fost greu, chiar dacă am avut un statut favorizat. Și când spun favorizat, compar cu cel al localnicilor, nu cu cei de acasă. Și asta a durat doi ani de zile. De multe ori ne-a fost tare greu. Am învățat să ne adaptăm, să ne reinventăm pentru situații la care nici n-am fi visat în Anglia. Dar am avut o viață frumoasă. Nici eu, nici soția nu spunem ce statut social avem, doar trei-patru prieteni apropiați știu. Încercăm să ne purtăm modest pentru că nu banii îți fac prieteni adevărați!
Vara stă într-un sat, în apropiere de Bordeaux, unde și-a cumpărat o casă. Îi place să petreacă și-i plac și artificiile, așa că înainte să mai dea câte o petrecere, se dotează cu mai multe tipuri. Dar, ca să le folosești, trebuie să iei un fel de acord de la primărie. Și el n-a cerut, așa că l-a chemat primarul a doua zi după o primă astfel de petrecere. Se aștepta la o amendă mare. Dar primarul i-a spus regula și că i-au plăcut tare mult focurile de artificii. Atât! Și nu site cum, dar, de atunci, ca și când lumea s-ar fi vorbit în secret cu primarul și le-ar fi dat acceptul să se bucure, de fiecare dată când dă o petrecere cu artificii, străzile se umplu de localnicii care ies pe stradă să le vadă.
– Sunt ca un copil! Îmi place să dansez și să mă duc în discotecă (n.a. și îmi închipuiam corpul lui deșirat cum se dezmembrează în încercarea de a imita niște mișcări de dans). Așa că atunci când sunt pe ringul de dans, toată lumea se distrează pe seama mea, că sunt tare caraghios! Mai ales tinerii!
Am aflat după plecarea sa că lucrase în domeniul bancar, întâi fusese detașat în Hong Kong, apoi fusese manager de zonă în Africa de Est și în diferite țări din Africa și Asia. Se pensionase devreme, la 50 de ani.
Uitându-mă la omul educat din el, m-am gândit de multe ori la diferența imensă dintre românii înstăriți și străinii cu o situație materială similară. Lui nu i-a intrat pe invers nimic, deși am înțeles că a avut niște mici nemulțumiri legate de diferența confortului între ce îi prezentase agentul de turism și ce găsise în fapt, la fața locului. Mai mult, spunea că toate aceste mărunte experiențe „dezamăgitoare”, de fapt, dau farmec excursiei. În susținerea teoriei, a mai adus câteva exemple pe măsură din experiențele sale turistice. Cu aceeași naturalețe, i-a tratat pe toți cei din jur, indiferent că era un chelner sau un muncitor. Într-una din seri, atât l-a cinstit pe James tot îndemnându-l la povestiri, că acesta a trebuit să se retragă ca să scape cu capul limpede.
Pentru mine, călătoriile sunt esență de viață: dincolo de locuri și de check in-uri, sunt oamenii întâlniți și experiențele trăite.
Pe Maria o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
