Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi putut crede că nu există. Că este invenția te miri cărei domnișoare frustrate sau poate a unei femei sarcastice, sătulă de experiențe nereușite. Însă el nu este vreun personaj dintr-o povestire, ci chiar fostul meu soț. Și când zic fostul, mă gândesc cu groază că era cât pe ce să rateze până și propriul divorț.
Când ne-am cunoscut, cred că a fost dragoste la prima vedere din partea amândurora, dar el a ratat prima întâlnire, căci a încurcat borcanele, așa că m-a lăsat plantată ca pe o caraghioasă, la o romantică masă de doi, într-un restaurant de fițe.
Apoi, după ce a reușit să-și spele acest prim păcat – în fond, oricine mai greșește – a urmat o perioadă relativ liniștită, presărată însă cu mici întâmplări mai puțin plăcute, un fel de condiment menit să ne mențină mereu viu gustul amorului. Căci dincolo de asta, mă îndrăgosteam tot mai mult de el, chiar dacă primul sărut l-a ratat, „furându-mi-l” din mers, fără să pregătească momentul, atunci când eram atentă la altceva, așa că buzele lui au alunecat strâmb și m-am pomenit ștampilată umed pe nas…
Dar… dragostea trece peste multe obstacole, iar cele pe care le întâmpinam noi păreau totuși insignifiante. Așa că destul de repede am hotărât să ne logodim. Cu frica în sân, știind cu cine am de a face, i-am dat totul mură în gură, inclusiv un ghid complet referitor la viitorul inel de logodnă. Nu am fost prea subtilă, dar tremuram la gândul că va rata și momentul ăsta. Ce credeți că a făcut?
Mi l-a oferit în stația de autobuz, la ora de maximă aglomerație, fix când șuvoiul de oameni care coborau și urcau se încurca de picioarele noastre. De ce, măi, omule? De ce atunci? Că nu mai avusese răbdare să ajungem la restaurant – da, ăla în care îl așteptasem umilită, la prima întâlnire. Dar, mi-am zis, nu contează forma, atâta timp cât conținutul e un inel de logodnă cu bărbatul pe care, așa cum e, totuși îl iubesc. Și ne-am căsătorit. La nuntă, a semnat greșit la starea civilă actele, așa că am întârziat la biserică, până s-a remediat problema. Iar în biserică, i s-a făcut rău de la vinul și pișcotul tradiționale, dar, hei, nu e vina lui, nu?
În sfârșit, după numai doi ani de căsătorie, lucrurile au început să scârțâie, gafele lui luau amploare și mă luasem de gânduri, dar nici măcar nu a fost nevoie să-mi pun prea multe întrebări, căci răspunsul mi-a ajuns direct acasă, prin curier: am primit, într-o bună zi, un buchet de flori, un mesaj și un cadou neașteptat – niște cercei din aur și un colier din lantisoare din aur împletite – și chiar am crezut că este începutul sfârșitului crizei noastre. Când colo, încurcase (iar!) ițele și mesajul exagerat de siropos și pe alocuri porcos era adresat… altei femei. Ratase să-și impresioneze și amanta.
Și, cum spuneam, cât pe ce să nu ajungă nici la semnat actele de divorț, că, bineînțeles, încurcase ziua, dar, până la urmă, am reușit să pun punct unei relații… aproape ratate.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
