Am avut interviul. Acel interviu. Ăla de care mi-a fost teamă. Nu pentru că n-aș fi pregătită, ci pentru că nu voiam să te dezamăgesc pe tine. Voiam să fii mândru. Mândru că sunt a ta. Și-am intrat acolo cu inima făcută oricum bucăți, cu doar patru ore de somn și nemâncată de două zile. Doar cafea și țigări. Multe. Mi-aș fi fumat și ultimii bani, dacă nu ar fi intrat salariul cu o zi înainte… Și-am încercat din răsputeri să impresionez, să alung teama și să las spontaneitatea să mă conducă spre răspunsurile pe care eu le credeam corecte. Și când ți se dă un scenariu, nu există obligatoriu un răspuns corect. Există posibilități nesfârșite de interpretare. Și asta am încercat să fac. Să explorez tot ce pot. Și-am ieșit de acolo, cu picioarele în continuare tremurânde și plângând. Nu, nu pentru că am dat-o din nou de gard. Nu, ci pentru că aș fi vrut să te sun. Să îți povestesc tot. Să îți explic pas cu pas fiecare decizie pe care am luat-o, fiecare vorbă pe care am spus-o. Aș fi vrut să te port prin rațiunea mea și să îmi spui că ești mândru de mine. Dar cum să te sun, de ce aș face-o, de ce ți-aș lua din nou dreptul la liniște, când tu ai fost cel care a urlat că vrea să scape de tot…
Și-apoi am aflat că am făcut chiar bine. Și-am revăzut fiecare întrebare și mi-am revizuit fiecare răspuns, încercând să găsesc soluții mai rapide și probabil, dacă erai aici, mi-ai fi spus să nu mai fiu așa de dură cu mine… și aș fi vrut să îmi fii alături, să vii la serviciu, să mă îmbrățișezi și să îmi spui că indiferent de rezultat, o să fii lângă mine. Și că n-aș avea cum să te dezamăgesc.
Mi-am întors sufletul pe dos și mi-am legat mâinile c-o funie și-un chin doar să nu îți iau dreptul la liniște și fericire. Doar să nu te mai caut, deși, în capul meu, rătăcesc ore în șir printre amintiri, printre decizii și printre momente. Le aleg, le separ, adorm cu ele în gând și mă trezesc singură. Într-un pat care îmi cunoaște singurătatea, printre prea puține perne și poate prea mult regret.
Și dimineața mă doboară dorul. Nu suport nici carnea de pe mine. Mă doare tot. Aș vrea să o smulg. Că prea e nemângâiată. Și încerc să îmi alung gândurile. Să le port printre rândurile neștiute ale unei cărți de pe raft, să le dau ceva de ronțăit, numa’ să nu îmi mai muște din rațiune. Și-am schimbat culoarea. Nu mai e nimic roșu-marsala la mine. Am aruncat roșul la gunoi și am trecut la negru. Cel puțin, așa aș vrea. Și scânteia din ochii mei a dispărut. Pas cu pas mă îndrept spre ordinar. Și timpul nu trece. Vreau înapoi la serviciu. Nu mai vreau muzică. Nu mai vreau filme. Vreau serviciu.
Și mă mint singură. Aștept ca un câine flămând să sune telefonul, căci poate ești tu… Și niciodată nu este 888. Niciodată. E mereu o urmă de regret în acel leșinat „Bună” care îmi iese, sfâșiat, printre dinți. Căci aș fi vrut să fii tu. Să îmi îmbrățișezi încă o dată măcar gândurile…
Știam că așa o să fie. Că am să mă întorc neîncetat spre tine. Ca și cum ai fi singura salvare. Colacul de salvare într-un ocean nesfârșit de singurătate și dorință. Știam că o să mă rupă în bucăți amorul ăsta și totuși, am continuat. Am continuat să respir ca proasta, prin tine. Să îți ador zâmbetul. Și n-aș putea să îți descriu ochii și privirea. Alea nu-mi dau pace. La tot pasul mă lovesc de poze și cântece și amintiri. Și mă răscolesc. Și mă zvârcolesc. Și mă întorc la tine, la mine în suflet, dar în colțul tău. Și iarăși port o conversație. Și tu parcă nu mai ești defensiv. Parcă ești dispus să vorbim. Parcă ești dispus să mă îmbrățișezi și să mă săruți pe frunte, ca și cum ai înțeles că nu îți reproșez nimic ci doar îți spun prin ce tornade trec că să ajung la tine. Nu la A. Ci la tine, cel adevărat.
Și, iubitule, te rog să ierți aceste gânduri. Încerc să mă țin departe. Și, în afară de scris, n-am nimic. Așa pot eu să lupt cu tine. Prin scris. Și te ador. Curgi prin mine. Și de-aș putea să te scot de acolo, aș face-o. Dar aici nu e ca-n filme. Ai fost eroul meu. Ai fost și încă ești. Și printre miile de promisiuni pe care ți le-am făcut, a fost și asta. Că vei rămâne eroul meu până la final. Și de asta mi-e frică. Mi-e frică. Nu știu să iubesc. Nu știu să mă comport. Căci naturalețea mea, copilăreala îți plăceau ție. Lângă tine eram eu. Mi-a rămas în mâini doar o mască. Și pe aia trebuie s-o port în fiecare zi. Masca de „Nu-mi pasă” și de „Life goes on”.
Sper ca în seara asta, în visele mele, să mă ții de mână, așa cum făceam. Și să nu îmi dai drumul. Să nu mă lași să fug printre vise. Și de voi vrea să plec, să mă tragi înapoi și să îmi spui că locul meu e lângă tine… Sper ca în seara asta să vorbim din nou. În vis.
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
