Citeam într-un articol că, pentru a evolua, trebuie să renunți în primul rând la dependențe. Așa este. Mă analizez chiar pe mine și mă gândesc că de sute de ori mi-am spus că o să renunț definitiv la munca pe care o fac acum, ba chiar am renunțat o perioadă, ca apoi să o iau de la capăt. La început, în urmă cu șapte ani, când am început să fac asta, a fost o soluție excelentă pentru situația în care mă aflăm atunci. Resurse financiare extrem de limitate, un copil minor de întreținut la școală, o casă care necesită reparații majore și nu era un moft, căci rămâneam uneori fără curent electric iarna, când era destul de frig, aveam datorii la bancă și o ipotecă pe casă în urmă asocierii cu sora mea într-o firmă de unde am avut numai de pierdut.
Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că toate astea au fost lecții prețioase pentru mine. Dar să revin, cu ajutorul unor oameni extraordinari, mereu am întâlnit în viața mea oameni care m-au doborât efectiv și apoi oameni care m-au ajutat să mă ridic – lumina și întuneric, bine și rău. Așadar, cu puțin ajutor am plecat în străinătate să muncesc. Mi-am spus atunci – nu vreau să fac carieră în acest domeniu, al îngrijirii bătrânilor, vreau doar să îmi rezolv situația financiară și să mă întorc acasă. Și de atunci au trecut șapte ani și uite că am făcut carieră în acest domeniu…
Întunericul, umbrele din viața mea au fost destule. De pe la douăzeci de ani, fostul meu soț. Un om bun de altfel, de o bunătate nativă, dar care trebuia să joace rolul de „întuneric” în acel moment al vieții mele. Lumina s-a manifestat după 15 ani de căsnicie sub forma altui bărbat. De care m-am îndrăgostit! Nu m-a atins vreodată necuviincios, nu am avut niciun fel de relație decât una oarecum profesională. Și totuși, prin atitudine, cuvinte și „un nu știu ce” a declanșat ceva în existența mea. Acum, privind înapoi, îmi spun că m-a salvat. M-a salvat total de la neconștiență, neexistență, necunoaștere a ceea ce eram eu cu adevărat. Doar prin simpla lui apariție, oarecum meteorică, m-a salvat și viața mea a luat-o pe făgașul pe care a trebuit să pășesc. Atunci, în preajma lui, am devenit pentru prima dată conștientă de viața mea și de alte aspecte mai puțin fizice ale vieții, de diferențe de caracter, de diferențe de mentalitate, de forța mea interioară, de capacitatea mea intuitivă și de multe alte lucruri. De atunci, am început să iau altfel de decizii. Deși am divorțat, nu mi-am urât niciodată fostul soț. Ba chiar în sufletul meu, la un alt nivel decât cel pur fizic, am continuat să îl iubesc, căci dacă el nu ar fi jucat rolul de „umbră”, de „întuneric”, în viața mea nu aș fi reușit să văd lumina.
De atunci și până acum, am continuat să învăț. Fiecare persoană întâlnită în viața mea mi-a fost întuneric sau lumină. Și, ca să mă întorc la început, acum nu se mai impune să continui cu această muncă. Simt că nu mă face fericită, că nu e ceea ce trebuie să fac. Copilul meu a crescut, se poate întreține singur, casa mea arată bine și, ce e mai important, am alături un om care mă poate susține financiar și emoțional să îmi urmez visurile la care am renunțat cu mult timp în urmă. Și totuși, munca asta a creat dependență. Dependență de confort material, de confort emoțional, căci aici știu ce am de făcut și pot eu însămi controla situația. Mi-e oarecum teamă să plonjez „în necunoscut”, să renunț la ceva controlabil pentru ceva total imprevizibil. Și totuși, am să fac asta. Căci în momentul de față, tot acest confort, toată acestă dependență reprezintă întunericul, umbra care mă limitează. Oare ce voi găsi în lumină?
Așadar, voi spune punct și de la capăt!
Guest post by Manuela Barbu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.