– Mă iubeşti până la soare, şi până la lună, şi până la cer?
– Da, da, te iubesc!
– Mamă, da’ mă iubeşti până la soare, şi până la lună, şi până la cer?
– Da, te iubesc până la soare, până la lună şi până la cer. Te iubesc mult de tot!
– Şi până la Dumnezeu?
– Până la Dumnezeu şi înapoi!
– Pot să spun ceva urât?
– Ce ai putea spune tu urât?
Tace o clipă. Mă întorc spre el, să îi văd faţa. Zâmbeşte, ezitând dacă să spună sau nu.
– Mă iubeşti până la moarte?
Uf!
– Te iubesc până dincolo de moarte, copilul meu.
– Da, mamă, da’ mă iubeşti până la moarte? Ştii tu… până la moarte!
– Copilul meu, te iubesc mai mult decât până la moarte. Şi dacă am să mor, tot am să te iubesc. Indiferent ce se va întâmpla, eu am să te iubesc.
– Dar până la moarte, mamă…
– Nu pot doar până la moarte, fiul meu. Şi până la moarte şi dincolo de ea!
– Până la Infinit?
– Până la Infinit!
– Doar Dumnezeu ştie să numere până la infinit! Că el nu moare niciodată, da? …Mama?
– Da?
– Doar bunicile mor, da, mama? Bunicii, nu!
Tac. Nu vreau nici să-l mint, dar nici să-i spun adevărul.
– Băieţeii nu mor, doar fetiţele, da, mama? Bunicile mor… nu vreau, mama, să fii bunică!
Iar tac. De ce oare e aşa greu?
– Eu nu vreau să îmbătrânesc, mama. Şi nici tu!
– Eu vreau să îmbătrâneşti, puiul meu. Vreau să îţi trăieşti viaţa, să te bucuri de ea!
Tace el.
– Am să te iubesc, mama, şi după ce ai să mori. După ce ai să mori şi ai să fii altceva, eu tot am să te iubesc. Ai să ai alt corp… adică altă formă, iar eu am să te iubesc aşa cum eşti. Am să te iubesc infinit, mama mea frumoasă!
Când ai să mori tu şi am să mor şi eu, ne vom întâlni în acea lume?
– Nu ştiu. Mi-ar plăcea, dar nimeni nu ştie ce e după.
– Aş vrea să mă întâlnesc cu tine după. Altfel, am să te uit. Vreau să fim împreună acolo pentru că îmi place de tine. Când ai să mori, să mă aştepţi şi pe mine să fim împreună toţi trei.
Mama?
– Da!
– Pământul sângerează? Oare suferă? Care e sângele pământului? Şi Dumnezeu a fost copil, da?
*
Sunt atentă la tigaie, să nu se ardă gogoşile. Cei doi băieţi de cinci ani sunt ca două termite în jurul meu, cu mâinile în făină, în apă, în aluat, bombardându-mă cu întrebări.
– Silvi?
– Da!
– Ştii când e cel mai bine să mori?
La asta nu m-am gândit.
– Nu am idee. Când e cel mai bine să mori, Ami?
Cu puşcociul în mână, murdar de aluat pe faţă, mă priveşte serios peste generaţii:
– Cel mai bine e să mori la sfârșitul lumii.
– Aha, la finalul spectacolului.
– Da, atunci e cel mai bine să mori.
Ne-au ieşit bune gogoşile.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
