Sorina îl ține în brațe pe ursulețul Bogdănel, singura jucărie de pluș care-i aduce aminte de copilărie. O emoție vie îi inundă sufletul și ochii i se umezesc cu două boabe de rouă. Bogdănel s-a prăfuit, blănița nu-i mai e așa de moale, dar mirosul, zice ea, e același.
„Miroase a copilărie! E un miros dulce-acrișor însoțit de nostalgia serilor de Crăciun când îl țineam strâns în brațe în timp ce priveam cu nesaț beculețele prinse în brad. Mii de lumini îi jucau pe retină, mii de lacrimi îmi jucau în ochi.”
Nu, nu era un moment fericit. Era doar un moment de liniște. O liniște ce putea fi furată oricând. Nu-și aduce aminte ce își strigau părinții ei când se certau. La început, da… le sorbea fiecare cuvânt, crezând în cele mai multe cazuri că ea era cauza discuțiilor interminabile. Câteodată o lămureau explicit, ca să nu rămână urmă de îndoială, da, așa era… se certau din cauza ei.
Sorina era un copil cuminte, poate chiar prea cuminte. Uneori avea o atitudine umilă, nu ridica ochii din pământ. Era timorată și parcă absentă. Se speria ușor de orice poveste spusă la gura sobei, seara târziu. Fiori reci îi urcau pe șira spinării și îi făceau inima să-i bată din ce în ce mai repede.
La fel se întâmpla când din sufragerie se auzeau țipete puternice ce răzbăteau prin pereții camerelor și așa prea mici ale apartamentului lor. Stătea în dormitor, strângându-l în brațe pe Bogdănel și cu ochii strânși aștepta să se termine. Nu, nu îi era frică. Era de-a dreptul îngrozită! Atunci rămânea încremenită în colțul ei și abia dacă mai respira. Nu voia să-i stârnească și mai tare. Nu voia că vreunul dintre ei să intre în camera ei! Lucruri urâte s-ar fi putut întâmpla.
Odată a îndrăznit să le spună să înceteze. Atunci s-au repezit amândoi la ea de parcă se aliaseră împotriva ei.
„Nu vă mai certați! Îmi faceți rău!” le-a strigăt cu lacrimi în ochi. Degeaba…
Uneori ar fi preferat bătaia în locul strigătelor… măcar s-ar fi terminat totul mai repede. Dar ei se mândreau că nu au bătut-o niciodată… în schimb, o biciuiau cu strigătele lor… le simțea până în străfundul inimii…
„Vreau să-mi arunc copilăria la gunoi!” îmi strigă Sorina disperată! Ce să fac cu ea? Nu o mai pot repara!
„Ce să păstrez din ea? Pur și simplu nu-mi aduc aminte decât două-trei întâmplări în care am surâs… în care m-am bucurat. În rest, pe buze mi-a poposit gustul sărat al lacrimilor.
Da, i-am iertat și am înțeles că atât au știut, atât au făcut. Sunt conștientă că m-au iubit. Așa cum au știut…
Iubirea lor a fost tot ce mi-am dorit. Îmi era foame de iubire, îmi era sete de iubire… am tânjit după ea până am ajuns la maturitate. În absența ei, am învățat să-mi îndrept atenția spre alte lucruri, cel puțin așa topeam un pic din suferință.
Azi sunt judecată și blamată fiindcă nu știu să râd, să zâmbesc… să-mi arăt sentimentele măcar atunci când sunt fericită. Și sunt fericită de multe ori, dar nu mă pot transforma într-o altă persoană. Uneori îmi doresc să am dezinvoltura unui copil și să pot zâmbi chiar și în situații banale. Fac eforturi. Chiar fac. Exersez în oglindă… mă privesc și îmi zâmbesc mai ales atunci când aș avea motive să plâng. Mă încurajez singură, mă valorizez, cad și mă ridic repede așa cum am învățat încă de mică.
Dar cum să radiezi de fericire când pe chipul tău s-au întipărit urme ale tristeții, când ridurile sunt cele ale încleștărilor nervoase și ale provocărilor la granița nebuniei? Cum să uiți ce ai fost timp de 20 de ani și să devii altcineva? Și am acceptat că atunci atât am fost, atât am putut. Mă lăsasem copleșită de o tristețe profundă, abisală și dureroasă.
Am învățat treptat să mă accept așa cum sunt. Apoi știu că trebuie să îi iert pe ai mei pentru traumele copilăriei, pentru că nu e o doar o rană nevindecată, ci e ceva care mi-a marcat existența pe termen lung. Apoi, tu îmi spui că ar trebui să mă iert și pe mine și într-un final pe cei care m-au rănit pe parcursul anilor fiindcă, până la urma urmei, eu am fost cea care le-am permis.
Cu toate astea… e greu… mi-e greu să mă întorc în timp și să-i îmbrățișez pe mama și pe tata asemeni unor copii și să le spun că i-am înțeles, că i-am iertat. Cu toate astea, e greu să învăț să mă iubesc pe mine ca și când aș valora ceva tocmai fiindcă n-am valorat nimic pentru nimeni niciodată.
Realizez că nu pot schimba trecutul că trebuie să trăiesc în prezent… și chiar să-mi fac planuri de viitor. Sunt într-un proces de transformare. Cred că merg în direcția cea bună, dar cu toate astea, în fiecare dimineață când mă trezesc și sunt tristă fără motiv… îmi vine să-mi arunc copilăria la gunoi.
Ce să fac, cum să fac… oare tu mă poți ajuta, cu adevărat?”
Și ochii Sorinei sunt din nou plini de lacrimi ce se înnoadă în barbă. Suspină și se ridică strângându-l în brațe pe ursulețul Bogdănel. Acum și ochii mei sunt umezi…
Guest post by Florentina Dumitru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
