În Ierusalimul zilelor noastre – un oraș din ce în ce mai afectat de fanatism – Naomi Sirad, o pianistă, caută un refugiu pentru a scăpa de activitatea stresantă de artist ultra-solicitat la concerte. Surprinsă între fragilele granițe ale Ierusalimului contemporan, drama A Quiet Heart aduce în prim-plan problematica toleranței. Regizorul Eitan Anner își concentrează forța creatoare și caută o punte pentru depășirea barierelor religioase, apelând la talentul cunoscutei actrițe Ania Bukstein (Vinvara din renumita serie Games of Thrones, seria a șasea).
Așadar, copleșită de așteptările părinților și ale colegilor ei din Tel Aviv, Naomi caută anonimatul și singurătatea în orașul vechi. Pentru a-și limpezi mintea și gândurile, ca să poată depăși criza de identitate, tânăra leagă repede două prietenii surprinzătoare: una cu un tânăr ultra-ortodox, înzestrat artistic, care locuiește în aceeași clădire cu ea, iar cealaltă, cu Fabrizio, un șarmant călugăr și organist italian.
Naomi închiriase un modest apartament în cartierul Kiryat Yovel, o zonă locuită preponderent de credincioșii ultra-ortodocși. La început, își privise cu suspiciune vecinii din pricina rigidității cu care aceștia tratau viața religioasă, dar are parte, totuși, și de-o surpriză plăcută – Simcha (Lior Lifshitz). Adolescentul mut, provenit dintr-o familie ultra-ortodoxă, avea obiceiul de-a se furișa pe fereastră în camera în care se afla pianul din apartamentul lui Naomi.
Ierusalimul nu-i oferise o primire caldă, dar Naomi se străduiește să se acomodeze din nou cu dragostea ei pentru muzică (lucrează la un radio local) și să se conecteze cu sensul vieții. Ostilitatea fățișă a supraveghetorului de trafic (Uri Gottlieb), care o hărțuia cu amenzi zilnice pentru parcare necorespunzătoare, o mențin pe tânăra artistă într-o stare constantă pasiv-agresivă față de noii săi vecini. Ieșirea din acest impus se produce atunci când se întâlnește cu Fratele Fabrizio (Giorgio Lupano),un călugăr de la mănăstirea catolică din proximitatea locuinței sale. Conectați prin muzică, cei doi artiști se izolează de tumultul lumii de-afară și se mențin într-o armonioasă legătură, fără nuanțe sexuale sau religioase. Din păcate, pătrunderea în acel spațiu sacru, exclusiv masculin, este interpretat greșit, tânăra pianistă fiind etichetată drept „misionară” sau „femeie de moravuri îndoielnice”. Nevoită să rupă orice legătură cu muzica la orgă și cu Fratele Fabrizio, Naomi se lovește de o altă interdicție – lecțiile de pian pentru Simcha sunt anulate de mama acestuia. Presiunile la care este supusă permanent Naomi sunt izbitor de asemănătoare cu cele suferite de fosta chiriașă, tot o pianistă, împinsă către sinucidere. Filmul suferă de-un mic complex de identitate: vădește influența regizorului Roman Polanski (The Tenant) – teribilele incidente se petrec într-un singur apartament, vecinii își dau concursul la creșterea tensiunii, iar parcagiul pare de-a dreptul satanic. Frumusețea stranie a tinerei actrițe distrage atenția de la aceste (evidente) influențe și aduce un suflu pacifist, evitând oroarea, mai ales că există și acel tandru intermezzo cu Fabrizio.
Activista Maya (Rona Lee Shimon), amica lui Naomi, readuce echilibrul, fiind cea care accentuează antagonismul dintre ghetourile religioase și israeliții adepți ai secularismului. Eitan Anner nu a apăsat pedala melodramatică, iar povestea s-a menținut la nivelul unei drame psihologice, izvorâtă din intoleranța religioasă. Cineastul a subliniat contrastul dintre frumusețea dealurilor situate între Kiryat Hayovel și Ein Kerem, contrapunându-le urâțenia din acel apartament, în acord cu starea sufletească a eroinei, tulburată de frământări și contradicții. Chipul angular și strălucitorii ochi albaștri ai tinerei Bukstein umplu ecranul și sporesc intensitatea poveștii (pe lângă miza religioasă, pulsează şi cea sentimentală). Clivajul general pare să contamineze tot: dragoste, prietenie, vecinătate, colegialitate.
A Quiet Heart se transformă dintr-o dramă psihologică, intimistă, într-o poveste tensionată cu accente represive în care se-ntrevede violența latentă. Personajele din această emoționantă psihodramă sunt, parcă, supravegheate din umbră de blocurile-turn din Kiryat Yovel, precum niște martori tăcuți ai unor vechi animozități. La final, Naomi regăsește raza de lumină necesară instalării unei stări de confort după toate încordările suferite. Realizatorul a pledat pentru asumare și curajul contrapus intoleranței, printr-o elaborată dramă intimistă pe fundalul diferențelor religioase istorice, dintr-un oraș-simbol. Eitan Anner a tratat conflictul religios printr-o naraţiune percutantă, relevând astfel complexitatea şi eficienţa cinemaului.
Regia: Eitan Anner
Scenariul: Eitan Anner
Imaginea: Moshe Mishali
Montajul: Yael Hersonski
Muzica: Jonathan Bar-Giora
Distribuția:
Ania Bukstein – Naomi
Giorgio Lupano – Fratele Fabrizio
Lior Lifshitz – Simcha
Uri Gottlieb – Inspectorul de trafic
Rona Lee Shimon – Maya
Durata: 92 min
Premii, nominalizări, festivaluri:
Grand Prix/ Marele Premiu – Tallinn Black Nights Film Festival, 2016
Ania Bukstein – Best Actress/Cea mai Bună Actriță -Tallinn Black Nights Film Festival, 2016
Citiţi şi
Nu credeam că am să plâng atât…
Acordul încheiat de Ministerul Afacerilor Interne și Biserica Ortodoxă Română
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.