La cea de-a 8-a ediții Les Films de Cannes à Bucarest, unul dintre invitații de onoare a fost regizorul maghiar Béla Tarr. Retrospectiva dedicată a inclus patru dintre cele mai importante filme ale sale:
- Öszi almanach/Almanac of Fall, prezentat la Festivalul de la Locarno în 1984,
- The Turin Horse (2011), recompensat la Berlinală cu Marele Premiu al Juriului/ Ursul de Argint şi Premiul FIPRESCI,
- Werckmeister Harmonies care a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes, în 2000, în sectiunea paralelă La Quinzaine des Réalisateurs
- Sátántangó, un lungmetraj foarte lung – șapte ore și jumătate. Slow cinema. Bazat pe romanul omonim al lui László Krasznahorkai, filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Berlin, în 1994, şi este considerat de critică drept unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei.
Sátántangó
Georgiana Mușat a reușit un interviu cum rar mai citești în ultima vreme. În doar 20 de minute a obținut niște răspunsuri memorabile. L-am ales pe cel legat de evoluția sa ca regizor, mai mult sau mai puțin înțeleasă de confrați, critici sau public.
“După Prefab People (n.r. – o dramă de familie în stil ciné-verité), am făcut Almanac of Fall. Dar înainte de Almanac of Fallam făcut Macbeth (n.r. – Tarr a redus Macbeth la două cadre lungi: unul de 5 minute și unul de 67 minute) pentru televiziunea maghiară. Și toată imersarea în literatură a ajutat. N-a fost o adaptare, am aruncat jumătate din piesa din Shakespeare. A născut noi posibilități. Mai întâi, ne-am dorit mult să schimbăm lumea și am crezut că dacă schimbăm doar societatea o să fie de ajuns. Dar n-a fost de ajuns, pentru că avem rahaturi ontologice cu care să ne ocupăm. Și după ce intri puțin în esența lucrurilor îți dai seama că rahatul, de fapt, e cosmic. Apoi a devenit clar. Am zis, ok, lumea noastră va fi terminată. Magazinul s-a închis. ”
Și pe acesta, despre cinema-ul est-european de azi.
“…Societatea asta post-comunistă, post-socialistă, care e în Europa de Est, a intrat într-o mare capcană, pentru că tot capitalismul ăsta răspândit peste tot nu e îndreptat spre oameni, nici măcar nu e un capitalism pe bune. E un melanj cu viziuni feudaliste. …Oamenii vor să fie ghidați de un tătic care să îi facă să se simtă în siguranță, la căldură, să primească o sumă fixă de bani într-un interval prestabilit, să aibă o viață constantă, bună. Dar văd acum o generație (care are în jur de 40 ani, nici tânără neapărat, dar nici bătrână) și îi zic generația mortgage. Pentru că au facturi de plătit, împrumuturi la bancă, depind de sistemul ăsta feudalisto-paternalist. Eu nu mai vreau să văd filmele lor. Nu sunt suficient de curajoși. Trebuie să spargi o ușă, nu să bați discret la ea. Sunt ca niște oițe care merg în direcția aia confortabilă. Nu e așa. Mie nu mi-a păsat de nimic și nimic n-a putut să mă oprească, aveam un curaj nebun. Asta le spun tuturor: fuck off, trebuie să ai mai mult curaj decât mine!
Interviul integral, aici, pe scena9.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
