Sufletul mi-a fost un cuvânt foarte drag dintotdeauna, iar atunci când am început să-l citesc pe Jung (psihologie analitică, psyche = suflet, logos=știință), și să citesc și filozofie orientală (suflet=energie), mi s-a reconfirmat dragostea astea nebună pentru cuvântul „suflet”. Sufletul este tot ceea ce nu putem exprima noi în cuvinte, pentru că în cuvinte n-am putea cuprinde măreția lui. Și, de ce să nu fim sinceri, uneori nici măcar nu suntem în stare să ne înțelegem sufletul.
Prima dată, încercăm să-l cuprindem cu mintea. Asta chiar din primii ani de viață. Încercăm să ne înțelegem firea și s-o încadrăm în primele cuvinte, în care eu sunt totuna cu posesiunile mele: „Mi-au furat jucăria”, „E jucăria mea”.
Apoi, primii maturi din viața noastră ne, împing vrând-nevrând, pe anumite coridoare ale vieții (pe care le-au intitulat relații), unele mai strâmte, altele de-a dreptul neîncăpătoare, în care spiritul de luptător s-a domolit sau a fost stins sub greutatea altor condiționări: „Viața oricum e grea”, „Cine ești tu să faci aia?, „Fă ca mine”, „Dacă te schimbi, te las”.
Dacă ne-am putea aminti tot ce simțeam când eram mici, n-am fi uitat niciodată: credința, speranța, cheful de joacă, spontaneitatea, curiozitatea și iubirea pură. Numai dacă nu ne-am fi maturizat mental prea devreme, n-am mai avea atâtea motive să ne tot căutam.
Întotdeauna mi-am simțit sufletul, chiar și în cele mai ascunse cotloane ale minții mele, când vocea oprobriului public grăia la unison cu vocea din capul meu: „Nu ești destul de bună, mai așteaptă!”, „Ești prea emotivă, fii mai rațională”. Mi-am trecut sufletul prin multe cazne și peripeții ca să pot să-l urmez într-adevăr. De fiecare dată, tortura interioară era dublată de vreo experiență aproape dramatică pentru Ego, din care mai trebuia să învăț câte ceva. Alte personaje, aceeași scenă, aceleași măști, aceleași roluri. Era ca-ntr-o sală plină de spectatori la scena vieții, dar eu nu eram niciunde. Viața mea n-avea protagonist.
Când mi-am dat voie să merg cu sufletul la vedere, mintea mea s-a liniștit. Nu a mai simțit nevoia să mă atace, să se impună, să-mi impună să fiu altfel decât sunt: cu sufletul la vedere.
Sigur că, în mentalitatea obișnuită (apropo de minte), credem că în sufletul nostru stau numai emoțiile alea puternice și neînțelese din pubertate, vreo iubire neîmpărtășită la timp, un abandon timpuriu de tată sau fricile noastre, dintre care rana abandonului urlă cel mai tare. Dar sufletul nostru nu este un magazin de vechituri, în care am depozitat inconștient amintiri care se cer uitate sau dorințe neîmplinite.
Sufletul nostru este acel spațiu luminos în care ajungem după ce trecem de purgatoriul emoțiilor, tocmeala gândurilor și îngustimea rațiunii. În această cameră luminoasă în care locuim cu adevărat, e ca și cum am fi ajuns pentru prima dată acasă, după mai multe călătorii du-te-vino de la minte la inimă. Și aici, în suflet, acasă nu e niciodată un loc sau o persoană, sau o cameră dată în chirie care poate fi evacuată oricând. Acasă din suflet este cu noi tot timpul: fie că șoptește sau urlă de durere că nu e ascultat, fie apasă accelerația evoluției noastre fără ca mintea să-l prindă din urmă. Și-atunci minții i se pare că are doar două opțiuni: să se oprească în zona de confort sau, mai rar, să țină pasul cu sufletul.
Sufletul ne vrea întotdeauna binele și luptă pentru noi, chiar dacă pare că, pentru moment, chiar noi înșine am renunțat la noi.
Pe Cristina o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
