E noapte. Târziu. Și Luna mă privește uimită când îmi îndrept privirile spre ea. Parcă mi-e frică. Pare a fi una din nopțile când lupii sunt tăcuți și numai luna urlă. Suntem singure în întuneric. Și ne ferim ochii una de cealaltă, una-i are prea încărcați cu lumină, alta îi are prea plini de amintiri. Adică eu.
Și-atunci… privirea îmi alunecă spre stâlp. Luminează stingher o alee întreagă, golită de singurătăți. Îl simt solidar. E un stingher, pripășit aici, între alți stâlpi, luminând fără alegere un bloc întunecat, un stâlp fără personalitate… unul din mulțime. Nu știu ce se ascunde în lumina lui. În umbra lui întinsă ca un uriaș leneș pe asfaltul crăpat. Știu doar că nu el are o lumină de oferit, el nu spune povești, sau dacă spune, e una singură. Pe care o repetă noapte de noapte, la nesfârșit, până când vreun copil se va ivi să-i stingă plictiseala, spărgându-l.
În blocul întunecat din față, undeva la… 1… 2… 3… 4… 5… etajul 6 se aprinde un alt bec. Înalț privirea spre el și fața mi se luminează. Acolo… se întâmplă, cu adevărat, ceva. Acolo e suflet. E poveste. E o familie. Acolo sunt vorbe. Poate aceiași oameni, dar cu povești diferite, îmbunătățite zi de zi. Acolo nu-ți vine să calci pe vârfuri ca pe această alee, în fața stâlpului golaș pe care ți-e frică să-l jignești cu un zgomot. Sus, la etajul 6, se întâmplă ceva. Și-mi vine să zbor, să urc, să aflu ce zbateri răsuflă dincolo de ușile balconului, ce respiră acolo și dospește, răbufnind la… cât e ceasul? Două noaptea. Sunt curioasă. Compar în gând luminile celor două becuri, unul mare și singur, altul mic și plin. Privesc cu insistență la ușile balconului. Din păcate, acestea nu-mi pot răspunde la întrebări. Acolo, la etaj, după ce se va stinge lumina, te vei putea strecura sub o plapumă sub care să te pitești, lângă omul pe care îl iubești. Poți chicoti în voie, fără teamă. Aici, afară… e frig. Becul de-aici luminează pentru că trebuie să o facă. Îl privesc cu milă și dezgust.
Să luminezi din inerție… ce pierdere! Să nu te răzvrătești… să întâmpini zile și nopți în nemișcare, indiferență și resemnare… Câtă tristețe!
Mă îndepărtez de stâlpul împăcat solemn. Nu vreau să mă molipsesc. Am ajuns aici, pe această alee din întâmplare. Din repetarea unor pași pe un drum fără țintă. Și-am înțeles: pentru a fi fericită, trebuie să-mi ordonez zilele cu strictețe… iar nopțile, să le las la voia întâmplării.
(Cezar, îți mulțumesc pentru idee!)
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
