Exploatând registrul comediei de moravuri, în formula discursului dulce-amărui, Claire Denis ilustrează varietatea relațiilor interumane. Claire Denis și Christine Angot au pornit demersul lor artistic de la eseul lui Roland Barthes (Fragments d’un discours amoureux) și-au izbutit portretul unei femei mature, prinse într-un flux amoros care virează riscant. Un beau soleil intérieur marchează întoarcerea la un cinema parizian prin intermediul poveștii despre Isabelle (Christine Angot este scenarista cu care Claire Denis a colaborat la scurt-metrajul Voilà l’enchantement).
Cineasta iscodește, cu fină ironie, relațiile amoroase. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Juliette Binoche, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul. Așadar, Isabelle – o pictoriță divorțată, mamă a unei fete – caută dragostea, dragostea adevărată. Grație uimitoarei Juliette Binoche, spectatorii vor regăsi chipul luminos al unei femei mature, încă dornică de iubire. Susținută de scenariul croit pe dialoguri solide (scrise în colaborare cu romanciera Christine Angot) și mereu urmată de camera ce surprinde perfect starea personajului său (planurile apropiate sau mișcările aproape dezarticulate), pelicula beneficiază de măiestria interpretării unei actrițe de excepție.
Pradă ușoară pentru niște amanți dezabuzați, eroina este captivantă mai ales prin romantismul disperat al femeii cincantenare, trecute printr-un mariaj eșuat, ea tot mai speră să poată găsi un bărbat de care să se îndrăgostească. Frumoasă, într-un amestec de forță și de fragilitate, Isabelle încă este agreată de bărbați, mai ales de cei care încearcă să profite de această ființă vulnerabilă. Mai mult decât portretizarea lui Isabelle, Un beau soleil intérieur realizează un mozaic de figuri de bărbați – seducători, mincinoși, ipocriți, lași, alcoolici, egoiști, profitori… într-un cuvânt, șarlatani. Cutezanța lui Claire Denis de-a modela ceea ce filosofii și semiologii numesc «muncă amoroasă» se reflectă, pe ecran, în fraze ce rămân suspendate sau în elocvența unor gesturi.
Claire Denis pune în scenă discursurile celor două momente ale seducției masculine: cel de «înainte» și cel de «după». Dialogurile distilează tăcerile și subînțelesurile – fiecare întâlnire față în față dă impresia că asistăm la un braț de fier îndrăgostit, puțin poker fals, situații în care Isabelle este, pe rând, actriță sau victimă. Sesizăm forța persuasivă a limbajului și capacitatea sa de-a manipula în mod vizibil (eroina lansează cuvintele dulci așa cum ar arunca unui câine un os) sau indirect (o tăcere încărcată de lașitate întreține toate îndoielile). Chiar la una dintre întâlniri, cea cu bărbatul interpretat de Gérard Depardieu, ne oferă un dialog jubilatoriu – tipul este ironic și perfid. Montajul conferă un ritm vioi, iar duelurile amoroase se consumă pe ritmul jazzului dulceag. Camera de filmare face ca fiecare dintre capete să se-ntoarcă de la un personaj la altul, scrutând cu atenție fiecare vorbă, orice privire, ca într-un veritabil trompe-l’œil amoros, în care Isabelle este mereu tentată să se prindă. Interpretarea lui Juliette Binoche se află mereu pe hotare instabile – între candoare și fermitate, deschidere și închistare – dezvăluind un noian de emoții. Regizoarea captează langoarea și dulceața trupului apetisant al actriței, îndeosebi în scenele din pat, filmate precum mici instantanee utopice. Această peliculă despre decepția în dragoste devine și o excelentă analiză a raporturilor dintre „forțele implicate în relații”, dar și o lecție despre comunicare.
Din păcate, lungmetrajul se divizează în atâtea fragmente amoroase în câți bărbați apar în existența eroinei, ilustrând unele limite ale scenariului ce se poate rezuma doar într-o singură frază. Încercând mereu să explice dragostea, să o materializeze în formă complex, încercând să afle de ce lupta nu este eroică, iar victoria e incertă, nu trezește interes. Ceea ce salvează pelicula de la plictiseală este distribuția de cinci stele, în frunte cu steaua de primă mărime, Juliette Binoche, înconjurată de Xavier Beauvois, Bruno Podalydès, Nicolas Duvauchelle, Paul Blain și… Gérard Depardieu. Lumina arzătoare a unei eroine aflate într-o permanentă căutare este pusă în valoare de pleiada masculină, mai ales de celebrul actor care l-a interpretat pe renumitul Cyrano de Bergerac. De un calm olimpian, mereu solar, magnetic și cu o voce al cărei timbru se lipește de memoria afectivă, rezumă paradoxul ființei omenești, care – neobosită – caută frumusețea interioară, dar nu ajunge să profite de aceasta. Vorbele rostite de personajul interpretat de Gérard Depardieu vor învălui nu doar auzul spectatorilor, ci și sufletul. Un beau soleil intérieur aduce în fața spectatorilor ironia tandră, presară puțin absurd, dar nu cedează în fața condescendenței.
Alchimia creată de Claire Denis între scenariu, imagine și interpretarea actoricească exprimă adevăruri sesizabile. În egală măsură, îi aduce un omagiu fermecătoarei Juliette Binoche, în această peliculă – simplă, lejeră, vulnerabilă și disponibilă – scăldată în lumina celestă a lui Agnès Godard. Undeva, într-un ring de dans, se-aude Etta James cântând „And life is like a song”; viața este un cântec. Regăsim din plin, în Un beau soleil intérieur, senzualitate jazzy, spleen urban, cerebralitate depresivă, limbaj abrupt și umor nevrotic. Dacă spectatorii sunt emoționați după această peliculă, acest fapt se datorează apropierii de starea de îndrăgostire, relativ inedită, pe care cinemaul îi îndeamnă, aici, s-o atingă.
Regia: Claire Denis
Scenariul: Claire Denis, Christine Angot
Imaginea: Agnès Godard
Decorurile : Arnaud de Moléron
Costumele: Judy Shrewsbury
Sunetul: Jean-Paul Muguel
Montajul: Guy Lecorne
Muzica : Stuart A. Staples
Distribuția:
Juliette Binoche – Isabelle
Xavier Beauvois – Bancherul
Philippe Katerine – Mathieu
Josiane Balasko – Maxime
Nicolas Duvauchelle – Actorul
Alex Descas – Marc
Laurent Grévill – François
Bruno Podalydès – Fabrice
Paul Blain – Sylvain
Gérard Depardieu – Denis
Durata: 1h34min.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
