Se născuse zeiță. În venele ei curgeau apă și foc, laolaltă. De aceea ochii îi sclipeau în supărări târzii și amintiri trecute. De aceea, aripile purtau lavă în zbor și rouă-n mers.
Era obișnuită să întindă mâna și să primească. Și profita din plin. Acum… voia iubire. Citise într-o carte străveche că aceasta nu se sorbea din pocale aurite precum nectarul, nu se gusta precum ambrozia… ci se trăia. Nu înțelesese asta cu… trăirea… și ochii mari cu sclipiri argintii se ațintiseră cu aviditate spre pământ. Acolo oamenii trăiau iubiri repetate, la indigo, veneau unii, plecau alții, toți foloseau aceeași iubire. Și ea, zeița, o voia pentru ea.
Unde să o găsească? Cum arăta?
Și l-a văzut. Un… pământean. Obscur. Și a băut pe săturate. Și s-a înfruptat în neștire. Nu s-a domolit nicio clipă. Îi creșteau puterile, aripile se întindeau lacome în aer, să cucerească văzduhul, să-l umple de iubire, plutea purtată de mreje amețitoare și se desfăta chiuind. Se arunca în ape cu capul înainte, zvârcolindu-se și gemând ca apucata, fără să se rețină și umplându-se de stropi, atât de mulți, că putea să se înece.
Devenise atât de plină, atât de sătulă la un moment dat, încât ajunsese la împlinirea supremă. Și-atunci… nu a mai vrut. S-a descotorosit de iubire, dar și de el. De pământean. S-a scuturat de stropii aceia grei, care îi sporeau strălucirea, da, dar atârnau, o trăgeau spre jos, spre văzduhul de dedesubt, unde demonii, vechii ei dușmani, încercau demult să și-o facă aliată.
Apoi… s-a întâmplat ceva. A trecut timpul peste cei de jos și pământenii de ieri au devenit mai siguri. Mai puternici. Făcuseră între timp pact cu demonii și se amestecaseră cu ei. Zeița a început să dea semne de… dor. Nu prea știa ce este acela, dar îl simțea acut, încerca să umple un gol în inima ei, provocat de lipsa iubirii pe care o aruncase fără remușcări. Căută, atunci, înfrigurată, în cartea străveche, definiția dorului. Învăță, astfel, că, pentru a scăpa de el, trebuie să se umple din nou. Zis Și făcut. Privirea-i avidă de pasiuni pătrunzătoare se aținti iarăși pe pământ.
Și îl zări. Același. Acum schimbat, oarecum. Nu fizic, neapărat, dar zeița îl simțea mai puternic. Nu se mai putea juca cu el. Iubirea dintre ei, aceea curată și străveche, de la început, se mânjise acum cu orgolii. Pretenții. Schimburi. Întoarceri. Părea că ea, zeița, cere… nu el. Părea că ea, zeița, imploră… nu el. Imperceptibil rolurile se schimbaseră și aripile ei nu mai pretindeau cucerirea văzduhului. Acum o încurcau. Smerită, s-a dus la el. La pământean. Acesta i-a cerut zborul… în schimbul iubirii veșnice.
Supusă, obosită, chinuită de doruri neîmplinite, zeița acceptă. Făcând asta, își pierduse statutul. Nu mai putea ajunge sus. Pe visurile ei se așternuse praful. Privea acum, cu jind, la el, purtându-i aripile și înfrățindu-se cu lumina.
Și-atunci… zâmbi. De fapt… se eliberase. Nu trebuia să mai poarte grija aripilor. Nici a zborului. Nici a fricii de demoni și de iubiri rătăcite. Acum era inutil să întoarcă privirea. Voia să plece cu socotelile încheiate. Și când întinse pasul să o facă, în sfârșit, din slăvi îi susură o voce:
„Zeiță… ne vedem la răsărit!”
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
