București, 14 octombrie 2017. Între Piaţa Universităţii şi Piaţa Victoriei, câteva sute de femei (prea puține!) au purtat pancarte cu mesaje de sensibilizare şi mobilizare împotriva oricărei forme de violență.
Înşirate pe o sfoară, au fost expuse datele mai multor femei, cu vârste între 20 şi 63 de ani, care au fost supuse abuzurilor, cele mai multe fiind înjunghiate.
“Larisa avea 38 de ani şi a fost omorâtă la locul ei de muncă de agresor cu lovituri de cuţit. Avea un ordin de protecţie pe care agresorul l-a încălcat repetat: a urmărit-o, i-a scris mesaje, a ameninţat-o. În urma plângerilor la poliţie, agresorul a fost avertizat în scris şi i s-a pus în vedere ca pe viitor (…) să respecte normele de convieţuire socială”, scria pe una dintre siluetele vopsite în culoarea sângelui.
Marșul “Împreună pentru siguranţa femeilor”, aflat la a treia ediție, a avut sloganul “Nu eşti singură” pentru a transmite mesajul de solidaritate cu femeile supravieţuitoare ale violenţelor.
S-a scandat “Solidaritate, să ne unim toate”, “Indiferenţa hrăneşte violenţa”, “Vrem dreptate în justiţie şi încredere în poliţie”. Pe pancarte puteai citi “Fără toleranţă pentru violenţă”, “Nu eşti singură!”, “#Solidaritate”, “Dacă bătaia e ruptă din rai, atunci iubirea de unde vine?”.
Suntem în România, 2017 și datele statistice spun așa:
- una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual cel puțin o dată în viață de către partenerul ei (cel mai recent studiu al Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale)
- 90% dintre victimele care cer ordin de protecţie sunt femei
- un sfert din omorurile înregistrate în 2015 au avut loc în familie (sursa – Ministerul Public)
- din aproape 19.000 de fapte de violenţă în familie sesizate în 2016, avem doar 34 de agresori condamnaţi definitiv!
Cu alte cuvinte, din cele 10 milioane de femei cât avea România în 2014, 2 milioane şi jumătate au experimentat măcar o dată în viaţa lor o formă de violenţă fizică sau sexuală. Adică au primit un brânci, o palmă, poate chiar un pumn sau mai mulţi sau au fost obligate să facă sex!
Mi s-a întâmplat în câteva rânduri, discutând pe tema asta cu colegi jurnalişti, să mi se spună că aceste cifre nu par credibile: “Eu nu cunosc nicio femeie care să fi fost bătută. Îţi dai seama că dintre noi, ăstea patru care stăm acum de vorbă, una şi-a luat, măcar o dată, o palmă?!”, îmi spune zâmbind o prietenă, care conchide: “Nu, n-are cum să fie aşa!” “Ei, chestiile astea nu se spun, măi, intervine ruşinea, ştiţi voi… Şi cred că mai mult se întâmplă la ţară!”, completează o alta. Oricum, la finalul discuţiei s-a râs şi s-a făcut referire la cuoscuta zicere că, dacă dă, bărbatul îi arată că o iubeşte!
Contextul în care s-a purtat dialogul de mai sus relevă un fapt la fel de grav ca violenţa împotriva femeilor: bagatelizarea, mişto-ul, chiar credinţa, pe care am întâlnit-o de destule ori: că tipa şi-a luat-o pentru că şi-o merita sau şi mai grav, credinţa victimei că a meritat să fie agresată!
Mai sunt şi situaţiile în care un martor raportează cazul de violenţă la poliţie, iar victima refuză să depună plângere şi chiar îi reproşează denunţătorului că s-a băgat.
Oricum ar sta lucrurile, cred că solidaritatea socială este cuvântul cheie care ar trebui să guverneze procesul lung şi anevoios de combatere a acestui fenomen în România. În această cheie, se înscrie, de altfel, şi marşul de astăzi, din Capitală, organizat de Reţeaua pentru Prevenirea şi Combaterea Violenţei împotriva Femeilor formată din 25 de organizaţii neguvernamentale.
Organizatorii au solicitat autorităţilor publice “să ia măsuri concrete care să reducă incidenţa actelor de violenţă, să crească numărul de acte raportate şi soluţionate în instanţe şi să se îmbunătăţească asistenţa: să modifice de urgenţă legislaţia, astfel încât să existe ordinul de protecţie provizoriu, emis de Poliţie imediat după constatarea faptei de violenţă (…), să modifice de urgenţă Codul Penal, astfel încât cercetarea agresorilor să continue chiar dacă victima îşi retrage plângerea; să se sesizeze din oficiu în cazul violenţei împotriva femeilor pentru un număr de zile de îngrijiri medicale corespunzător realităţilor trăite de femei, nu de 90 de zile de îngrijiri medicale, cum este specificat în prezent; să existe personal specializat pentru cazurile de violenţă împotriva femeilor, care să ţină cont de riscul de re-traumatizare a victimei.“
Guest post by Nati Dumitriu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Despre farmecul burghez al discreției
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
