Cu riscul de a vă plictisi, țin să vă atrag atenția o dată în plus că societatea românească, deși sublimă, nu există – carevasăzică lipsește cu desăvârșire. Ca atare, contează mai puțin că la vârf este Gică Contra, Hagi Tudose sau un penal oarecare din Teleorman. Contează că la bază nu e nimic. Nici educație, nici sănătate, nici respect pentru lege.
Există o unitate de limbă și o populație cu obiceiuri mai mult sau mai puțin comune pe meleagurile noastre strămoșești, dar cam atât.
Nu există niciun contract social în vigoare. Între cei care guvernează și cei care sunt guvernați (imensa lehamite din ziua votului e un indicator solid al acestei absențe). Între cei care au fost tineri în Republica Socialistă România și cei care sunt tineri acum. Între cei din mediul urban și cei din mediul rural. Între oameni. Nu există. Ce ne unește, fraților?
Politica funcțională (în interesul cetățeanului) este, în acest context, o ficțiune. Mai este și o modalitate orientală de raportare la autoritate – așa devine politicul prezent în toate cele care sunt (din această coloană deloc dreaptă, care se pleacă așa cum se pleacă salcia, din această târârâre permanentă ca rețetă pentru supraviețuire).
Politica rămâne, deci, o cale sigură de parvenire, nu o modalitate de a te pune în slujba celuilalt pentru un bine comun. Care bine comun în România? De unde?
Acest transfer de responsabilitate (vorba vine) dinspre popor spre conducătorii instituțiilor explică frustrarea permanentă, mersul în cerc și, în definitiv, în genunchi.
Desigur, există și interese externe (de altfel, autodeterminarea, fie și parțială, în spațiul carpatic a condus, cel mult, la o dictatură de tip nord-coreean, cu analfabeți la vârf), iar România nu le poate face față, tocmai pentru că îi lipsește societatea. Să nu fim triști: măcar suntem veseli din fire (se mai face acum și tulburelul…).
Haideți totuși să îndrăznim și mai mult în meandrele concretului la zi: România este un stat aflat în plină disoluție a autorității, cu un exod de populație întâlnit doar la țările aflate în vechi război civil.
Întoarcerea acasă a celor alungați la muncă peste hotare nu funcționează ca argument. Există o unitate de familie (tradițională, da), de clan, de trib, dar mai departe – nu. Au contraire.
Modernizarea României a fost un proiect care a eșuat. Ați spus cumva infrastructură? Infrastructură: mai mult de jumătate dintre gospodăriile României nu sunt conectate la canalizare. În mileniul al III-lea, da.
Când milioane de oameni se cacă la propriu în câmp, e puțin mai greu să vorbești, știind ce vorbești, despre contemporaneitate cu codeciziile de pe la Bruxelles. Iar dacă bate vântul mai tare – ați văzut – ne cad orașele în cap și murim zdrobiți.
Statul capturat e posibil doar într-o societate care nu există. Instituțiile (privilegiile fără rușine, adică) sunt preluate și transmise mai departe, ereditar (în înțeles strict, în înțeles ideologic, în înțelesul culturii fărădelegii).
Cum e posibil, așadar, ca partidele politice din România să funcționeze ca grupări infracționale organizate? Tot așa. Printr-o permanentă selecție negativă a cadrelor, într-un deșert de opoziție (de unde, dacă societate nu e?).
Acestea fiind spuse, să mai consemnăm și frumoasa luptă pentru putere dintre facțiuni rivale ale aceluiași Organism Unic de Putere (care e totuși, de dragul aparențelor, bicefal: Partid-Securitate).
Cadrele la vârf se rotesc în același carusel de decenii și se vor roti așa până la sfârșitul timpurilor. Chiar așa? Chiar așa.
Când nu există o societate, există numai putere discreționară, abuzuri, o simfonie de tăceri și de lașități.
România de azi și de ieri și de mâine, România mereu. Și dacă tot vă oripilează imaginile de pe la Sfânta, aflați că de aici vine și recursul (cam totemic) la Dumnezeu ca ultimă instanță, biată terapie în grup pentru masele de oameni reduși la nefericire, boală, disperare și așteptarea morții ca pe o eliberare.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
