Drumul parcă nu mi se mai pare atât de lung cu muzica preferată şi gândurile inspirate. Ştii, muzica m-a scos întotdeauna din cele mai ciudate stări. Când eram copil, mă izolam într-o cameră, îmi puneam căştile pe urechi şi citeam. Aşa s-a petrecut toată copilăria mea şi adolescenţa. Trăiam acolo în lumea mea magică, în poveştile citite. Puteam fi oricare dintre personajele preferate. De aceea cred că acum, la maturitate, am câte puţin din fiecare. De aceea cred că acum pot iubi cu maximă intensitate, pot dărui fără a cere în schimb şi pot privi lumea dintr-o perspectivă extrem de realistă.
Sunt de câteva ore bune pe drum, dar nu simt oboseala. Vântul adie uşor. Iar covorul de frunze veştejite pare deranjat doar de viteza cu care mă deplasez. E sfârşit de octombrie. Frigul se lasă uşor, trezindu-mă din meditaţie. Întotdeauna, la drum lung sunt inspirată. Am momente când opresc pe marginea drumului doar pentru a-mi nota gândurile. Undeva, în depărtare, văd cum toamna târzie îşi îngrămădeşte norii negri pe cerul inundat de apus. Sper să nu mă prindă ploaia până la destinaţie.
Mâine dimineaţă mă întâlnesc cu Bogdan. M-a sunat ca de obicei, cerându-mi ajutorul într-un caz… Misteriosul Bogdan, mi-a dat întâlnire, de data asta, la o mănăstire. Dacă nu l-aş cunoaşte, aş fi puţin îngrijorată. Puţin ciudat, dar genial, un cunoscător al secretelor fundamentale ale vieţii. Omul care m-a iniţiat în cele mai profunde taine. Ce i-o fi venit cu mănăstirea? Sunt convinsă că îmi pregăteşte ceva… de învăţat. Sau poate are legătură cu… cazul. Sau poate doreşte să ne rugăm împreună, aşa cum procedăm ori de câte ori ne vedem. Noroc că ştiu unde se află mănăstirea. Undeva într-o poiană, la poalele munţilor. Acelaşi loc în care am ajuns, în urmă cu câţiva ani, pur şi simplu, întâmplător. Nu aş avea cum să uit experienţa cu maica aceea apărută din senin, care-mi zâmbea, privindu-mă în ochi, lângă moaştele Sfântului Cuvios Iosif, deşi intrasem într-o încăpere goală, eu fiind în acel moment singurul vizitator. Şi acum mă întreb cum ajunsese fiinţa aceea acolo. Şi nu, nu am simţit niciun fel de teamă. Ce teamă ar putea să mai simtă un om care a văzut… totul?!
Se pare că furtuna nu s-a lăsat prea mult aşteptată. S-a înnoptat deja şi plouă torenţial. Drumul este anevoios şi vizibilitatea extrem de redusă. Va trebui să-mi modific puţin planurile şi voi încerca să-mi găsesc un loc de dormit, aici, în acest sat ce pare uitat de lume. Merg pe un drum pietruit şi mă rog în gând la Maica să ajung cu maşina întreagă şi să-mi scoată măcar un om în cale. Aşa am zărit la un moment dat silueta unei case sărăcăcioase şi o bătrână în poartă. Probabil o uitase deschisă, că altfel nu-mi explic ce cauta afară pe o vreme ca asta. Aşa am ajuns să-mi petrec noaptea într-o casă în care timpul pare să fi stat în loc. Bunica Floarea, aşa mi-a spus să-i zic. E prea de tot, am gândit. O cheamă ca pe bunica mea şi parcă are aceeaşi privire de om blând şi frumos. Bunica trăieşte într-o casă ascunsă aproape pe jumătate în pământ. Dar e o casă clădită cu o dragoste imensă de doi oameni îndrăgostiţi unul de celălalt până la moarte, aşa cum are să-mi povestească. O casă care a trăit multe, a învins războaie, a văzut multe. O casă în care simţi parfumul îmbietor al fructelor coapte. Fiecare loc de aici îmi şopteşte fericire. Bătrâna mă conduce în camera de la stradă. Camera pentru oaspeţi, spune ea. O cameră mică, cu un pat, un dulap, o oglindă, o masă şi un scaun. Ferestrele abia se observă, însă perdeaua brodată de stăpâna casei dă camerei un aer special prin simplitate şi frumos. Este un loc care te îndeamnă la visare. Dacă nu s-ar auzi lemnele trosnind în sobă, liniştea ar fi asurzitoare. Un loc magic în care regăsirea de sine este aproape inevitabilă. Îmi doresc să fi fost şi tu aici. De fapt, asta îmi doresc ori de câte ori mă aflu într-un loc nou, în nenumăratele mele călătorii. E deja destul de târziu şi mă pregătesc de culcare.
Ştii… uneori, din cauza felului în care gândesc, poate prea profund, şi a experienţelor trăite, mă simt mult mai matură decât sunt. Mă simt uneori de parcă aş pluti cumva deasupra tuturor. În sufletul meu, m-am simţit mereu o regină. Şi reginele nu suferă, nu-şi arată slăbiciunea. E ca un fel de mască pe care o folosesc ca măsură de protecţie, ca un scut. Dar câteodată, când mă privesc în oglindă, ca acum, văd copilul din mine, cu aceeaşi vulnerabilitate, cu aceeaşi inocenţă de acum 20 de ani, când încă nu mă făcuse nimeni să sufăr. Şi în momentele astea, realizez că acest copil, de fapt, s-a îndrăgostit de prinţul la care visa întotdeauna şi pe care îl regăsea mereu în tot ceea ce citea. Şi în momente ca acestea, când sunt singură într-un loc de poveste, realizez încă o dată, cât de mult te iubesc şi că indiferent de situaţii, iubirea mea pentru tine nu se va schimba. Patul este confortabil, iar aşternuturile şi atmosfera caldă mă fac să adorm imediat.
Mă trezesc de dimineaţă, ţinând ceva în braţe. Mi-e teamă să deschid ochii şi să realizez că nu eşti tu. Pare-se că am adormit ţinând strâns în braţe o pernă. Zâmbesc. Cel puţin ea nu dezamăgeşte, dar nici nu-ţi aduce micul dejun la pat. Mă ridic. Ar trebui să mă grăbesc. Nişte oameni depind de mine. O îmbrăţişez pe bunica Florica şi plec. Am certitudinea că viaţa mea este o poezie şi că în lumea mea, iubirea este totul. Iubirea şi altruismul în forma lor pură şi nedisimulată.
– Va urma –
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
