Ajungi uneori în acel punct al vieţii în care, deşi eşti perfect conştientă de cât de nefericită te face o situaţie sau o anumită persoană, continui să te întorci din nou şi din nou în acelaşi punct. Pentru că da, viaţa bate filmul de multe ori şi pentru că da, lupta dintre raţional şi iraţional uneori te duce pe tărâmuri nebănuite ale minţii. Realitatea? Ce este realitatea altceva decât ceva perceput subiectiv la nivel individual? Care realitate? Ce ai simţit tu? Ce a simţit el? Ce credeţi că aţi simţit voi, cuplul?
O, doamne, şi câte cupluri nefericite există! Dar ca acesta despre care vreau să vă vorbesc astăzi, mai rar! O ea şi un el. Ea se îndrăgosteşte ca niciodată de un bărbat care i-a oferit frânturi din el, frânturi din nopţile stropite cu vin, frânturi din momentele de afecţiune, frânturi din nopţile de sex, frânturi dintr-o posibilă viaţă împreună. Azi era aici, mâine dispărea. Iar ea îşi dădea seama cât de nefericită şi confuză o face acest stil de apar/dispar, îmi pasă/nu-mi pasă, însemni ceva/nu însemni nimic. Şi ea vrea să plece, să se rupă de ce simte, de ce trăieşte, de cel pe care îl iubeşte. Şi plecând de lângă el de fiecare dată îşi calcă pe inimă, pe suflet, îşi întoarce lumea cu susul în jos. Pe zi ce trece, devine prietenă mai bună cu tristeţea, cu lacrimile, cu durerea. Tristeţea e aici. Tristeţea va rămâne în suflet, în casă, în viaţă. Deşi ieşi în lume şi vrei să te prefaci că eşti bine, să îţi scufunzi nopţile în alcool, petreceri, prieteni, deşi râzi şi eşti aparent fericită, în sufletul tău e ploaie şi frig. În sufletul tău totul moare şi odată cu asta mori şi tu.
Degeaba îţi ştergi lacrimile, degeaba îţi pui la loc masca de „I can deal with everything”. E doar o mască, iar tu ştii asta. Te întrebi adesea dacă meriţi această durere şi ai ajuns în punctul în care crezi cu tărie că da, karma îşi face mendrele şi nu ai altceva de făcut decât să accepţi. Oare cineva o să îţi vadă vreodată sufletul gol de secrete şi fără măşti? O să te poată iubi aşa cum eşti? Sau poate eşti un om atât de rău, încât nu meriţi iubirea nimănui?!
Cea mai dureroasă luptă este cea dintre raţional şi iraţional. Când tu ştii că meriţi ceva mai bun. Dar ce ai făcut în clipa în care ţi s-au oferit flori, atenţie şi sentiment? Ai dat cu piciorul. Ce ai făcut când ai văzut că un alt bărbat îţi poate oferi tot ce nu ţi-a oferit el? Ai zis „nu, merci!” şi ai mers mai departe fără să tresări măcar sau fără să îţi pui întrebarea „cum ar fi fost dacă?”. Pentru că tu ştiai că inima ta e la el. Pentru că, deşi te consideri o femeie inteligentă, eşti al naibii de proastă. Unde e multă minte e şi multă prostie. Asta e o vorba mare pe care am auzit-o prima dată la bunica mea. Mare dreptate avea!
Poate eşti masochistă. Poate îţi place să fii călcată în picioare, apoi să te mai calci puţin şi singură în picioare ca să vezi dacă mai eşti capabilă să te ridici cu genunchii zdrobiţi şi cu ochii plini de lacrimi. Şi vrei să se termine toate astea. Şi vrei să uiţi, vrei să te pansezi, dar de fiecare dată rana sângerează mai tare. De ridicat te ridici, încet şi sigur, cu spatele drept şi cu privirea înainte. Pentru că aşa ai fost educată, să ai grijă de tine singură şi să nu laşi nimic să te doboare.
Într-o zi o să poţi să accepţi faptul că unele lucruri nu le poţi schimba. Într-o zi o să accepţi că unii oameni nu te pot iubi şi că acei oameni nu au ce să caute în viaţa ta. Într-o zi o să te vindeci. Ştiu că durerea rămâne în suflet şi rana sângerândă de acolo se închide greu. Uneori nu se închide niciodată. Aş minţi să spun că, după ce îţi moare sufletul înecat de hemoragia inimii, o să mai fii la fel. Cicatricile rămân. Oricât ai încerca să le ascunzi, oricât ai încerca să te prefaci că nu există. Rămân acolo, ca puncte nevralgice şi ca semne că ai supravieţuit. Pentru că, până la urmă, instinctul de supravieţuire este mai puternic decât orice. Pentru că toate trec, însă nimic nu trece fără să lase urme.
Şi totuşi, eşti tot acolo unde jumătate din tine i-ar trânti uşa în nas, în timp ce cealaltă jumătate l-ar lua în braţe şi i-ar săruta tâmplele…
Guest post by Maria Negru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
