Mulți ani ai existenței mele au stat sub semnul carapacei sentimentale, armurată cu strategii de camuflare a sentimentelor și construcții ingenioase, labirintice, pentru a le păstra invulnerabile. Și toate acestea pentru a nu-mi arăta fragilitatea și nerozia de ființă îndrăgostită și din teama de a poseda, ca mai apoi să pierd, de a mă transforma în bolovanul de gâtul bărbatului care la început mă dorea cu disperare, ca mai apoi să mă renege cu disperare… Însă tot acest joc stupid (sau nu), mi-a măcinat ființa în așa măsură încât simt ca nu mai am nici energie și nici timp de pierdut cu astfel de atitudini, așa că-ți scriu deschis, iubire…
Îmi este dor de tine, îmi este dor de noi, îmi este dor de mine în prezența ta și de tine, iubire, în prezența mea, de noi în prezența amândurora…
Ai fost cel care de-a lungul timpului ți-ai exprimat dorința unui cămin cu copii… unul, îți doreai, doar un copil, după modelul pe care îl trăiseși în propria-ți familie. Iar eu îmi doream… trei, trei copii, unul pe care să-l luăm de suflet… apoi, nu mi-am mai dorit copii… și, din nou, sincronicitatea noastră a luat-o cumva razna…
Nu mi-a plăcut niciodată viața tihnită, platitudinea unei relații cu rutina zilnică a unui cuplu comun sau a unei familii ca la carte… așa că am început să improvizez pe teme ce-mi populează imaginarul…
Îți dădeam întâlniri în camere luxoase de hotel unde ne iubeam cu disperare, ca doi amanți intoxicați de dorință și vinovați în fața lumii… mă iubeai atunci când casa era plină de invitați sau când poposeam în casele prietenilor, și-mi înăbușeai gemetele cu sărutări pline și prelungi din gelozia de a nu trezi și altora dorințe… mă iubeai sălbatic în toiul petrecerilor, năvălind în băi albastre și înguste unde îmi cereai să mă supun dorinței tale nebunești de a-mi poseda întreaga ființă, minte și suflet, până ce corpurile noastre deveneau incandescente și se prefăceau în praf de stele…
Îmi plăcea să ne aruncăm priviri complice și vinovate în metrou, în stații de autobuz, în săli de operă sau teatru, ca doi amanți ce se întâlnesc pe furiș. Îmi scoteam semnul acela de pe deget care ne-ar fi putut trăda farsa, în timp ce tu îl păstrai…
Îți dădeam întâlniri secrete pe care ți le încriptam în mesaje cu multe legende și care, odată descifrate, te purtau în călătorii prin colțuri îndepărtate ale lumii sau capitale glamuroase, mereu către mine, mereu unul spre altul, mereu unul spre altul…
Nu, nu am fost o amantă comodă, ci dimpotrivă, una capricioasă ca un copil răsfățat și greu de împăcat, o parteneră rebelă și colerică, o femeie dintre acelea cu Venus în casa I pe semnul Fecioarei, despre care tălmacii spun că ar fi cele mai inhibate femei în sfera amoroasă… o fată întârziată în platonic și basme, cu un singur bărbat în așternuturi – tu, tu, tu și iar tu…
Și apoi… apoi… apoi inevitabilul s-a produs… semnul nestatorniciei tale te-a purtat spre dorința de schimbare a decorului. Și când simțeam că te pierd, te-am implorat să-mi devii din nou soț și tatăl copiilor mei… Iar tu prinseseși gustul aventurii în care te inițiasem. Cineva spunea odată, totul este despre sincronicitate… exact, s i n c r o n i c i t a t e… sincronicitatea noastră nu știe de regului…
Dacă stau să mă gândesc bine, tu nu ai schimbat, de fapt, decorul, iubire, ci porți niște suflete împăiate ale unor femei caricaturi în paradisurile noastre, în decoruri în care totul îți șoptește despre mine.
Tu încă nu realizezi, iubire, că pe mine mă căutai și mă cauți în fiecare femeie, ți-ar fi plăcut să fiu un fel de super-woman cu toate calitățile și cum nu le întruneam, mă căutai, de fapt, pe mine, păcătuind cu altele, până când ai renunțat la mine, crezând că ai găsit fericirea… din păcate, fericirea ta din paie nu a ținut decât fix cât o vâlvătaie… Mă vei căuta în orice femeie cu care vei fi, iar după ce le vei consuma, îți vei da seama că nu m-ai găsit în nicio altă ființă… pentru că de fapt tu vrei să te îndrăgostești perpetuu doar de mine sub diferite chipuri… iar pe mine mă vei găsi doar în mine ca ființă, într-o adiere de primăvară, în toate culorile unui amurg, în foșnetul pădurii, în limpezimea unui izvor, în miresme tari de santal și preludii la după-amiezi de fauni…
Eu am crescut în tine precum mușchiul la umbra pădurii… Tu în mine ai prins rădăcini până la sfârșitul lumii… Suntem unul în altul de la facerea lumii… și acolo vom rămâne nedespărțiți, până ce toate vor intra în sete de repaos…
Îți mai aduci aminte când îți ceream să rămâi mult după aceea în mine, să te pot simți din plin înăuntrul meu?… Când te opream ca să te pot simți întreg, palpitând adânc, înlăuntrul meu, în trup, minte și suflet… și-mi ziceam că așa trebuie să simți atunci când reușești să îmblânzești goana nebună a Timpului…
Hai să mai facem dragoste măcar în cuvinte! Iubește-mă profund, acum, în cuvinte! Trăiește acum și aici clipa, cu mine, cu mine și cu tine, cu amândoi… hai să-l mai îmblânzim încă o dată pe Cronos, să-l îmbătăm cu miros de ambră și gust de ambrozie, să-i cântăm o Pavană… să-l încălecăm mai apoi ca pe un armăsar, să-i punem frâie de mătasă și să ne poarte după pofta inimii noastre prin viață, prin viața noastră… împreună…
Iubesc, iubire! Te iubesc, iubire!… pe tine, pe noi în tine, pe mine în tine, pe tine în mine, pe noi împreună…
Guest post by Mihaela Abramovich
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
