Dinspre Mexic primim informația că a avut loc un cutremur cu o magnitudine de 8.2 pe scara Richter. Iar știrea vine abia acum: până la ora la care aștern aceste rânduri au murit mai puțin de douăzeci de oameni, Dumnezeu să-i ierte. Douăzeci de oameni la 8.2!
Desigur, știm cu toții la noi în cap că România este buricul pământului și ea în niciun caz nu poate fi comparată cu Mexicul. În statistici (de exemplu, PIB/cap de locuitor) nu e chiar așa, dar se știe că noi suntem poeți, nu statisticieni.
Altceva merită în aceste clipe un semn de exclamare. La un cutremur de 8.2, din București vor rămâne doar ruinele. Desigur, vestitorii acestei Apocalipse inevitabile plictisesc, ei nu sunt luați în seamă.
Acesta este, după mine, cel mai important text care s-a scris în limba română în ultimul an. Ei, și ce dacă a fost scris? Nu e ca și cum dacă știm că urmează să murim chiar vom întreprinde ceva. Nu e genul nostru.
Știm că va veni un mare cutremur, aici, la noi în capitală. Îl întâmpinăm cu clădiri care abia mai stau drepte și cu oameni care nu știu ce să facă în caz de dezastru natural. Peste toate avem și o administrație care și-a dat proba incompetenței în toate anotimpurile, în deplină calmitate a pământului.
Cum se pregătește o țară ca România de iminenta catastrofă? Păi, cum să se pregătească? Cu tradiționalul Doamne, ferește! Și, desigur, cu întoarcerea feței către Bunul Dumnezeu, fiindcă numai El, drăguțul, are grijă de noi.
O să trâmbițeze din deal Clopotul Prea-Fericitului Patriarh Daniel și o să ni se cânte veșnica pomenire într-o splendidă sobrietate trucată. Supraviețuitorii vor da din umeri și se vor întreba cum a fost posibil? și de ce noi?
Dintre toate cele ce se pot spune despre locuitorii capitalei României, această senină așteptare a morții mi se pare cel mai important. E aici tot optimismul nostru istoric, care e, de fapt, o resemnare.
E aici tot optimismul nostru istoric, care încape în această speranță care nu se întemeiază pe nimic: ei, hai, că nu o să ni se întâmple chiar nouă…
Spitalele românești abia reușesc să nu-și omoare pacienții și în condiții normale (în înțelesul românesc al normalului – în care în spitale se dezinfectează cu apă de ploaie).
Atenți la circ, la alba-neagra și la mustăcioșii care poftesc la buzunare, cetățenii nu mai reușesc să vadă imensa magherniță, imensa improvizație de bâlci, imensa șandrama care ne ține loc de țară.
Dar supraviețuitorii cutremurului care va urma o vor vedea. Așa eșuează statele: când oamenii care le locuiesc nu ridică ziduri de apărare în fața unei forțe care se întoarce, generație după generație, numai și numai ca să îi ucidă.
Prima poză de după cutremurul care va urma: aceea e România, fiindcă aceasta, de acum, a fost România. O țară cât, să mă iertați, o imensă durere în cur.
Suntem în anticamera dezastrului. Ei, și ce dacă? Noi suntem altfel, noi locuim senini, perfect nepăsători, într-o tragedie.
Hai, Doamne, ferește!
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
