Ieri, în trenul particular de la Brașov la București, i-am arătat Andreei un copil de câțiva ani, foarte simpatic. Își trăgea lângă el niște jucării, le făcea loc pe banchetă, cu ochii mari căprui, le vorbea pe limba lor. Stârnea doar zâmbete în jur, înconjurat fiind de bunica, bunicul și maică-sa. Bunicul s-a bucurat că-i priveam nepotul așa admirativ, Andreea mi-a zis foarte încet, de abia i-am citit pe buze, ceva de genul că unul la nu știu câți iese așa haios, de nu-ți vine să-ți iei câmpii când te vezi în același vagon cu ei pentru următoarele patru ore. Bunica l-a întrebat dacă vrea locul de la geam sau de la culoar, dacă vrea să se joace ceva pe telefon sau cu maimuțoii. O bunică tânără, care mi-a făcut și ea, trebuie să spun, o părere foarte bună.
Copilul ăsta avea genul de mamă și bunică care-i consultă părerea, care nu-l bruschează, în gesturile mici ale interacțiunii lor era promisiunea unui dialog copil-adult care mi-a plăcut foarte tare. Am mai văzut asemenea momente la prietenii mei mai moderni, care-și negociază relația cu stările copilului foarte transparent și matur, și nu se comportă cu el de parcă n-ar înțelege nimic.
Cu această imagine plăcută de „se poate”, m-am întors la citit investigația de pe buzzfeed news legată de cum omoară Putin în UK și USA oamenii care-l supără, cu posibila complicitate a puterilor vestice. La un moment dat, mi-am pus niște muzică-n căști și, pe episodul doi al investigației, am semi-ațipit. Am tresărit când copilul drăguț de alături a zbierat. Scurt, înalt, cu forță, ca un pumnal în inimă și-n urechi. Cred că prima reacție a fost să-i zâmbesc. Dar aici e aici. Copilul frumos pe care l-am arătat Andreei avea să zbiere ca din gură de șarpe patru ore, cu foarte rare, insesizabile, momente de liniște.
Ce vreau să zic. Evident, e un copil, ce să facă? Zbiară, din varii motive, că aia, că aialaltă, că poate are viermi intestinali, poate n-are și ar vrea. Irelevant. A fost târât pe lumea asta și are tot dreptul să zbiere la ea, cum și eu am tot dreptul să-mi pun dopurile alea de urechi blănoase și să mă uit la el printr-o perdea intelectualizată, în care încerc să accept ce fiară zace-n om, încă (sau poate mai ales) de mic.
Deși, recunosc, m-am văzut de multe ori mai apropiat de câini agresivi decât de copii isterici, nu m-am enervat. Cred că de vreo două ori, după trei ore de simfonii epuizante, să-mi fi dat ochii peste cap, dar asta nu fără să primesc o privire fixă de la bunica, care-mi transmitea: ce vrei, e copil, ce vrei să-i facem? M-am simțit și prost că mi-am afișat facial disconfortul, l-am retractat, am dat drumul la techno industrial în căști și am sperat să nu mai aud nimic.
Într-adevăr, nu mi-ar fi dat prin cap să le sugerez ce să facă, din simplul motiv că habar n-am. Copilul ăsta urla stând pe loc, fără aparent niciun motiv. Nu discuta nimeni cu el, din când în când i se mai umplea gura cu pufuleți. Mama, bunica și bunicul, care la început păreau așa de mișto, acum aveau ochii goi – în fața ființei mici care părea că îi iradiază pe ei și pe noi toți de pe fața pământului… Poate asta era plăcerea lui, poți să știi, nu poți, pentru că nu-l întreba nimeni ce nevoi are.
Eu n-am mai auzit de când sunt un copil care să urle pentru o perioadă atât de îndelungată fără un scop anume (vrea ceva ce nu vrei să-i dai, îi e rău, vrea acasă, îl ignori etc). Am întrebat-o pe Andreea dacă ea a mai văzut asemenea copii, mi-a zis că da. Am zis ok, wow, cât m-am ferit de ei, înseamnă. Asta în timp ce micuțul țipa-n continuare în van, de se auzea doar abisul ființelor noastre, iar trenul se oprise în mijlocul unui câmp, fără ca nimeni să știe de ce.
Niciunul dintre adulți care-l aveau în grijă pe copil nu i-au adresat verbe de genul „liniștește-te” sau „taci” sau „nu mai zbiera” sau clasicul „uite că deranjezi alți călători”, dar nici nu l-au întrebat care e problema lui. Părea că zbieratul e doar o stare de fapt, ca oricare alta. Mor oameni în lume, e război oribil în Yemen, se fură banii bolnavilor din România, copilul nostru de trei-patru ani urlă trei ore neîntrerupt.
Într-un fel, eu venind din generația copiilor pocniți peste bot la fiecare sunet neavenit scos în spații publice, am apreciat atitudinea. Mi-am imaginat că puștiul va crește zdravăn și plin de încredere în el, fără toate traumele inutile pe care le-am moștenit noi de la ai noștri pentru fiecare lovitură primită la orice manifestare mai zgomotoasă în spații publice.
Dar pe de altă parte, m-am gândit, oare nu există modalități să creezi unui copil conștiința acțiunilor sale, fără însă să-l traumatizezi?
Când am ajuns la București, am depășit un grup de englezi de cu un vagon jumătate mai în față, care priveau spre capătul trenului, de unde veneam noi. I-am auzit zicând „that child was satan”.
Ne-am dat jos din tren complet năuci, cu câte o migrenă pe fiecare parte a capului, ne-am pus în linie la un lanț de fast food-uri de rahat și am încercat să înțelegem ce ni se întâmplase. Pe de o parte, nici eu și nici Andreea nu am fi avut cheful sau resursele să parlamentăm pe tema zgomotului produs de un copil de patru ani, pe de altă parte, să fii supus la așa ceva patru ore dintr-o zi de 24 poate fi crud.
Noi veneam de la relaxare, dar poate că nu toți oamenii au avut parte de un weekend bun. Poate unii se simt rău, sunt obosiți, merg la muncă, nu știu.
With all due respect, dacă aveți un copil care urlă patru ore fără un motiv aparent, nu știu, nu-i spuneți să tacă, nu-l bruscați, dar măcar întrebați-l de ce o face.
Altfel, habar n-am.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
