Când l-am așteptat pe Alessandro în aeroport în București, era sfârșitul lui august. Era aglomerat, iar eu băusem multe beri. Trei, poate patru. Stăteam în sala de aşteptare din aeroport, ameţită, nici eu nu mai ştiam de la ce, bere, arşiţă, de la el. Aveam o geantă voluminoasă pe umăr, care atârna greu. Stăteam printre oameni şi mă simţeam fericită. Poate un pic vulnerabilă, iar asta nu îmi plăcea deloc. În dreapta mea vorbea la telefon un tânăr cu nimic descriptibil în înfățisare și noi toți din jurul lui ascultam fără voie. Spunea cuiva că avionul de München aterizase şi apar primii călători. Zicea pe un ton afectat că se întorc fetiţele de la produs din Germania, că tocmai vede una şi arată ca o mătură. M-am uitat la cine se referă, era vorba de o femeie în jur de treizeci de ani care putea fi orice, putea avea orice meserie din lume. Eram conştientă de lipsa conceptului de spaţiu personal la conaţionalii mei şi de lipsa de respect pentru orice. Cinismul, sarcasmul, toată acea putreziciune interioară care acoperea sufletele ca modalitate de autoapărare. Ca iluzie de putere într-o țară a neputinței.
Purtam o bluză cu barete subţiri, neagră, cu câteva paiete negre pe piept şi o fustă kaki. În picioare aveam sandalele italieneşti cu un design simplu, fără toc.
Apoi l-am văzut. Ieşise printre ultimii. Se făcuse gol în jurul meu, murmurul de voci se potolise. Mai erau prezente încă vreo două sau trei persoane în afară de mine. O senzaţie caldă m-a cuprins, suma amintirilor noastre comune, a gesturilor făcute în timp, a încrederii câştigate cu greu de-o parte şi cealaltă a baricadei. Purta o pereche de pantaloni alb-crem şi o cămaşă albă, haine pe care le-a purtat aproape zilnic cât a stat în Bucureşti. Avea un singur bagaj, mare, negru, care lucea şi părea construit să reziste la bombardament.
După ce m-a îmbrăţişat câteva minute lungi, mi-a spus:
„Arăţi altfel în Bucureşti. Ochii îţi ard.”
„Crezi?”
„Da. Categoric. Ai altă privire.”
Așa era, în București totul era altfel. Eu eram altfel și totul era schimbat. Lucrurile aveau altă valoare, altă semnificație. Apoi a început să vorbească.
„Știi, am stat în avion lângă o femeie care semăna foarte tare cu tine. Avea acelaşi chip şi chiar aceeaşi formă a corpului cu a ta. Am vorbit un pic cu ea, mi-a arătat biletul ei, era în tranzit, mergea la Cluj. Avea aceeaşi piele fină şi albă ca tine. A citit aproape tot timpul o carte în engleză: Dincolo de bine şi de rău. Aşa că trebuie să ai o geamănă despre care nu ştii nimic.”
Mi-am mutat geanta de pe un umăr pe celălalt, ca să am timp să găsesc un răspuns potrivit.
„Nu înţeleg de ce ai încerca să mă faci geloasă. Sunt cea mai de treabă femeie pe care o s-o întâlneşti vreodată.”
A râs.
„Aşa e”, a admis până la urmă, cu un aer vinovat.
Am comandat un taxi la automatul din incinta aeroportului, am luat bonul, apoi am ieşit în aburul fierbinte de august. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre hotel. Ne ţineam în tăcere mâna unul altuia pe bancheta din spate. Şoferul de taxi a început să vorbească şi nu s-a mai oprit. S-a certat singur, s-a contrazis, a degenerat în politică, fără să-şi dea seama că mie numele pe care le rostea nu-mi spuneau nimic, ori că bărbatul de lângă mine nici măcar nu înţelegea limba. Vorbea despre lucruri necunoscute mie cu o virulenţă care mă rănea, iar însoţitorul meu considera asta total deplasat. I se putea citi pe faţă. Era vorba despre faptul că aeroportul avea de gând să aducă alte taxiuri proprii şi să nu mai permită firmelor de taxi de până acum accesul în aeroport.
Când am ajuns în dreptul bisericii Kretzulescu, am zărit un bărbat pe care îl cunoşteam. Nu-mi venea să cred că îl văd din pură întâmplare! Era însoţit de o femeie mai în vârstă şi părea foarte supărat. Păreau tocmai ieşiți dintr-o dispută, atârna în mod clar deasupra lor un nor negru. Atât am putut vedea din goana maşinii. Alessandro m-a întrebat din privire ce este.
„O să găseşti asta poate amuzant, dar tocmai l-am văzut pe bărbatul cu care ţi-am spus că semeni, atunci, prima oară, când ne-am întâlnit. Pe care ţi-am spus că l-am iubit.”
O expresie fioroasă a apărut pe faţa lui Alessandro ca un val, a creat câteva tensionări de muşchi, a modificat un pic colţurile gurii, apoi a dispărut de la suprafaţă. Mi-am dat seama că nu trebuia să îi mai amintesc de asta. Că acum era total nepotrivit. Dar greşeala era deja comisă.
Ca să destindă tensiunea din aer, a rostit cu autoritatea cu care făcea infinite liste şi clasifica lucruri:
„El a avut şansa lui cu tine, dacă a dat greş, acum sunt eu cel norocos.”
Fragment din nuvela „Afară plouă, Alessandro” de Simona Cratel. Citiți continuarea aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
