Vine un moment în dragoste, nu neapărat la începutul ei, când te întrebi dacă sentimentul tău se potrivește normelor sociale. Dacă este adecvat să iubești atât de mult acea persoană, fără să ții seama de conjunctură, părerea celorlalți, tipare sociale, religioase, astrologice șamd. Vine un moment când îți vine să te așezi la o răscruce de drumuri (sau de iubiri) cu obrajii în palme, întrebându-te dacă nu cumva greșești tu fundamental crezând că bărbatul pe care îl iubești tu este mult doritul suflet pereche.
După o minuțioasă cercetare, am ajuns la concluzia că teoria sufletului pereche este doar o poveste, numai bună de spus în pragul serii sau al iernii. Nu este decât dorința noastră de a ne imagina că avem croit, prin destin, o iubire numai a noastră. Speranța că undeva, minunatul sau minunata care ne poate face fericiți, neapărat până la adânci bătrâneți, chiar există și că umblă bine mersi în căutarea noastră. Nimic mai fals. Adică, rațional, dacă ai un singur suflet pereche atribuit să spunem la naștere, acela poate să fi existat în antichitate în vreme ce tu trăiești în epoca modernă, sau tu te afli în această epocă, în vreme ce nefericitul suflet pereche se va naște peste niște mii de ani, adică în viitor. Poftim de-l găsește! Mai mult decât atât, cei doi destinați unul altuia aleatoriu pot trăi pe continente separate, în culturi și având interese complet diferite, în lipsa oricărei șanse de a se vedea vreodată la ochi (ca să nu mai spun că sufletul pereche poate avea și sexul nepotrivit, dar asta este o cu totul altă poveste). Ceea ce vreau să spun este că există infinite șanse să nu dai de sufletul pereche decât să dai. Poate matematic există o șansă la câteva zeci de mii, ceea ce pentru viețile noastre scurte se înscrie oricum în imposibil.
Pe de altă parte, ar fi extrem de greu să definim sufletul pereche. Ce însușiri ar trebui să aibă? După ce îl recunoaștem? Cum facem? În decursul vieții abia apucăm să cunoaștem câteva sute de persoane, hai, mii, dacă avem joburi care presupun relația directă cu oamenii. Ce te faci însă dacă sufletul pereche nu se află printre cei care îți ies în cale? Poate nu are nevoie de serviciile tale profesionale și poate nici nu dai peste el atunci când îți iei popocorn la cinematograf. Ar mai exista o șansă, să construim niște benzi transportoare cu care să trecem unii pe lângă alții. Poate văzând atât de mulți oameni, în decursul vieții, l-am găsi într-un final pe cel care ne este hărăzit. Dar nu este deloc simplu. Cum facem asta? Te uiți în ochii cuiva și știi că el e sortitul? Pentru o viață? Hm… Numai că viața noastră personală, și așa neîndestulătoare, s-ar duce pe apa sâmbetei în încercarea de a defila prin fața cât mai multor oameni. Mai bine nu. În plus, asta se poate întâmpla când nu vom mai fi tineri, sau este posibil ca după ce apucăm să și cunoaștem persoana respectivă să ajungem la concluzia că nu ne potrivim la nimic, dar hei! Ce contează? În esență l-am găsit! E sufletul meu pereche!
Eddie Kuligowski, 1978
Grea dilemă. Și atunci? Ce facem cu teoria sufletului pereche? Păi… nu cred că e destul să scrii numele băiatului iubit pe mobilă sau pe ferestrele aburite, nici să dai numele lui păpușii primite la majorat. Dar cu toate astea, se poate întâmpla să iubești pe cineva aproape instantaneu, fără să ai curajul să te uiți măcar în ochii lui. De ce? Pentru că în mintea ta el întruchipa cel mai bine modelul tău de băiat adorat. Pentru că ai realizat dintr-o dată cum trebuie să arate un tip pentru ca tu să-l pot iubi. Dar în rest nu, nu scrie în stele că trebuie să te îndrăgostești de el și cu siguranță nu este singurul tip de pe planetă care are însușirile lui. Dar este singurul pe care tu îl iubești, pentru că între el și tine s-a creat o legătură emoțională indestructibilă.
De altfel, teoria sufletului pereche nu este singura care ar trebui să fie amendată. Se poate lua de mână cu o alta, care spune că în decursul vieții poți iubi o singură dată. Și că iubirea e o dulce nebunie acceptabilă până pe la treizeci și ceva de ani, în orice caz mai târziu de cincizeci, nu. Și atunci, cum se face că site-urile de matrimoniale au luat-o razna cu tineri și tinere de șaizeci plus de ani, dornici, în loc să-și ducă nepoții la grădiniță, să se arunce din nou în vâltoarea sentimentală? Poate pentru că, în zilele noastre, oamenii cred că pentru o viață împlinită au nevoie de un strop de fericire și nu neapărat de aniversarea nunții de argint, aur și ce alt metal o mai urma? Poate pentru că, în zilele noastre, cei mai mulți oameni ajung să aibă câte doi-trei parteneri de lungă durată pe parcursul vieții și nimeni nu prea mai crede că o căsătorie este pe viață? Poate pentru că, pentru tot mai mulți oameni, fericirea s-a mutat din planul principiilor sociale, morale, religioase în planul realității cotidiene? Și poate că pentru că am realizat că într-o lume în continuă mișcare, cu evenimente care se succed cu o viteză amețitoare, avem nevoie de ceva numai al nostru, o coloană de susținere și împlinire. Să fie dragostea mai puternică decât teoriile despre ea?
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
