Cum arată uitarea? Are o formă? Sau culoare? Densitate? Sau mărime? Știe cineva să-mi spună?
Atunci de ce doare? Este un spin în inimă? Sau ciob în talpă? Aș vrea să pun mâna pe ea. Aș vrea să o domesticesc, să fac cumva să se arate. Să se materializeze în fața mea. Să discut cu ea și să-i explic. Sunt multe lucruri de explicat. Apoi o voi lăsa să plece la loc. În neant, acolo unde îi este locul.
Am avut zilele acestea ocazia să vorbesc cu ea. Da, sunt norocoasa care a văzut-o. Nu se arată tuturor. Doar celor cu har. Un anumit har. Îl au doar cei aleși, nu-l găsești pe drum, la colț de stradă. Eu nu știam că-l am, până nu mi s-a arătat. Și i-am vorbit. De fapt, i-am cerut explicații. Am întrebat-o, mai întâi, ce este. Mi-a spus că este un monstru încărcat cu o tolbă plină de rămășițe de memorie. Este remediu pentru lucruri care nu au nimic de spus. Am empatizat imediat cu ea. Monstru eram și eu. Așa ma simțeam, de ceva vreme.
Mi-a spus că, acolo de unde provine ea, are un frate bun: timpul. Am rămas puțin pe gânduri. Cu el nu prea mă înțelegeam. Nu-mi atârna pe umeri cât aș fi vrut eu. Și-atunci m-am supărat. Mi-am amintit –paradoxal! căci vorbeam cu uitarea!- de timpul petrecut în van cu oameni care n-au meritat, de respirația mea încetinită și stată la un moment dat, de furiile de moment care m-au umplut atunci, de spinii care mi se agățau în inimă, pe când eram vulnerabilă. Și-am răbufnit. Am întrebat-o de ce n-a venit atunci, imediat, să-și ia fratele de mână și să zboare departe, unde îi este locul, cu tolba încărcată de amintirile nedorite.
Clarence John Laughlin
S-a aplecat atunci spre mine –era înaltă cât un stejar bătrân- și m-a privit cu blândețe. M-am silit să-i susțin privirea, era prea multă limpezime în ochii ei și-mi provoca durere. Nu mi-a explicat nimic. Am stat câteva minute bune ochi în ochi, eu furioasă că pierd iar timpul cu întrebări fără răspuns, iar ea cu răbdare, înțelegere și noian de emoții în spinare. Și-atunci… am reușit să văd! Da, am vazut în irișii ei toată vremea de care mă plângeam, aceea pierdută și nerespirată, și-am înțeles că sunt mai înțeleaptă. Am înțeles că amintirile sunt hrană pentru fântâna sufletului. Iar fântâna mea era adâncă, adâncă… Am clipit tulburată și-am respirat din greu. Am închis ochii iar, câteva clipe, apoi i-am redeschis.
Uitarea dispăruse. Dar nu mă deranja asta. Descoperisem că în timpul în care mă plângeam de una, de alta, uitasem să traiesc. Și nu m-am mai simțit singură. Știam că și luna se ramolise, pentru că a uitat că și ea a fost soare. Știam că nu mai am nevoie de uitare pentru că, cumva, în înțelepciunea recent dobândită, îmi transformasem timpul în loc de întâlnire al amintirilor. Așa că… le-am lăsat la masă, la o cafea și am plecat. Să respir din nou.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Raiul de dincolo de alunecările de maluri
Mintea mea nu mai este prizoniera gândului cum să te fac să mă vezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
