Azi m-am hotărât. De azi vreau să te fac să suferi. Vreau să îți pierzi siguranța cu care te-ai obișnuit până acum. Vreau să trăiești ca mine. În frică și în incertitudini. Vreau să simți tot ceea ce simt și eu și să poți să îți tragi propriile concluzii. Doar atunci vei ști ce trebuie să faci. Știu, deciziile importante sunt greu de luat. Dar nu imposibil. Răspundem pentru faptele noastre atât timp cât ni le și asumăm.
Așa că am decis să te las să te doară.
Am zile întregi când stau între scândurile morții mele imaginare, când simt scârțâitul lemnului și strivirea pământului. Și urlu surd, fără că cineva să mă poată auzi. Asta vreau să trăiești. Absența mea. Cea de care nu te-am putut lipsi total până acum. Dar o voi face. Cu riscul apăsării morbide, cu riscul absenței oxigenului, cu orice risc, am să o fac. Te voi lăsa să sângerezi în tăcerea ta caracteristică, să nu îmi spui nimic, să nu mă ceri și să nu mă știi. Și să trăiești atunci, dacă mai poți. Să te trezești dimineața cu zâmbetul fals imprimat pe chip, să îți cauți liniștea pe care demult ai pierdut-o și care ți-a făcut viața frumoasă în trecut.
O să te las să mă cauți în valurile înspumate, în foșnetul frunzelor, în firul ierbii, în adierea vântului cald, în lună și în stele.
Nu vei mai găsi steaua.
Dar mă vei găsi la fiecare colț de stradă, în fiecare loc în care vei păși, în orice rază de soare, în orice întâmplare, în fiecare mireasmă, în fiecare mișcare a trupului tău rănit. Mă vei găsi și mă vei trăi în lipsă.
Doar atunci îmi vei trăi durerile. Doar atunci vei simți tot ceea ce simt în fiecare dimineață, când deschid ochii și rămân ațintită în albul tavanului.
Așadar, te rog, trăiește tu dacă mai poți, arată tu lumii cum se poate trăi în lipsă, respiră tu fără plămâni, iubește tu fără inimă, zâmbește tu fără suflet, luptă tu fără arme. Eu am pierdut lupta. Mă declar învinsă. Și când vei ști ce trebuie să faci, când vei avea răspunsul, te aștept să ne întâlnim la intersecția lumilor noastre, la colțul străzii ce duce către nicăieri, la cafeneaua unde se bea cel mai bun suc, la a doua cărare după primul nor de pe partea stângă, către Steaua Polară. Și poate atunci mă vei lua de mână. Poate atunci ne vom îmbrățișa cu lacrimi în ochi, ce vor îngheța pentru totdeauna, în așteptarea următoarei bătăi a pendulei din perete.
Pentru că liniștea surdă doare, iar absența nu poate fi trăită…
Guest post by Ioana Milea
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Într-o mașină, la drum de iarnă, vrei să ai vizibilitate bună și să-ți fie cald
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
