Mă aşteptam să nu mai simt durerea asta niciodată. Mă aşteptam să înţeleagă şi să alerge de mână cu demonii mei, să-i îmblânzească aşa cum a făcut şi cu sufletul meu. Mă aşteptăm să mor simţindu-i mângâierile şi şoptindu-mi că ne vom revedea curând… Credeam chiar că durerea asta va trezi în mine arta, că voi putea scrie poveşti nesfârşite de amor, cânta imnuri şi desena în culori vii. Dar niciodată nu m-am înşelat mai tare. Dragostea asta mi-a incendiat sufletul, mi-a secătuit venele şi ochii. Am pierdut legătura cu realitatea. Am rămas singură. Atât de singură. Tot ce simţeam înainte de tine mai pur şi mai frumos am pierdut. Am făcut un schimb cu soarta. Un schimb iremediabil şi inconştient. Am cedat toată iubirea pe care mi-o purtam, care oricum era puţină, pentru iubirea ta, şi mai puţină. Şi mai mică. Cea mai mică dintre cele ce mi-ar fi fost date.
Ca la piaţă. Mi-am luat într-o zi, dintr-un ventricul, un pumn de suflet şi am mers la aprozar. Am cerut un sărut. N-am găsit. Nu vindeau acolo săruturi. Nu din alea de care voiam eu, roşiatice şi moi, din alea de trezesc şi morţii, din alea de zguduie. Şi am mers la măcelărie şi am cerut o inimă. Şi degeaba. N-aveau deloc. Nici măcar de bou… Şi am mers la piaţă… şi nici acolo. M-am lovit de gol. Din nou. Şi am decis să merg în grădina din spatele cimitirului de suflete. Nu ştiu de ce acolo. Ba mint, ştiu. Nu vreau s-o zic. Că mi-e teamă că nu o să mă crezi, dar fie!… stăteam ieri pe verandă, cu lacrimi în ochi şi miros de iasomie şi salcâm în suflet, cu o ţigară într-o mâna şi un pahar de vin în cealaltă. Era pe’nserat. Şi am aţipit gândindu mă la viitorul gol care mă aşteaptă. Şi, deodată simt furnicături în palma dreapta. O mogâldeaţă verde, cu aripioare din pânză de păianjen se uită la mine cu ochi bulbucaţi. Eu, şi mai speriată, aş vrea să o arunc de un perete, să o lipesc acolo şi să zacă… instinct, aş zice. Dar n-am făcut-o. Mi-am ciulit urechile şi n-am auzit decât “Flori, grădina de flori”.
De-acum, cititor plictisit, poţi înţelege care mi-e nebunia. Cât de lipsită de sens pot fi uneori. Cum îmi iau deciziile şi de ce merg constant împotriva valului. De acum, dragă om cinstit, poţi să mă citeşti fără teamă, fără să crezi că cele scrise aici au vreo legătură cu realitatea. Căci eu n-am vrut să spun de la început. Eu nu vreau să ruinez speranţe, eu nu vreau să ruinez visuri şi iubiri şi romanţe şi baluri, eu vreau să îţi fie verde, vreau să îţi fie viaţa o poveste. Cea mai bună varianta a poveştii tale.
Dar să revin la cumpărături… Am mers în grădina cu flori din spatele cimitirului. Caut să întru. Nu văd intrarea. Nu văd nicio poartă. Nimic. M-am gândit, ca un copil zglobiu şi încăpăţânat ce sunt, să sar gardul. Nu ştiam pe atunci unde avea să ducă nebunia mea. Nu ştiam atunci că orice zâmbet costă. Nu ştiam nimic despre viaţă. Nu m-am lovit. Nici măcar nu am simţit când am atins pământul. Era de parcă păşeam pe un alt tărâm. Flori, multe flori. Copacii erau toţi înfloriţi. Şi parcă şuieratul vântului îmi cânta anotimpuri. Sufletul îmi vibra. Asistam parcă la crearea unui tablou de-al lui Van Gogh. Parcă atunci se aşterneau în faţa mea culorile. Şi, cu bucata mea de suflet într-o mâna, am pornit printre flori. Voiam să îmi aleg cel mai frumos crin imperial. Şi l-am găsit pe cel mai înalt, pe cel mai alb şi mai frumos. Şi m-am îmbătat în parfumul lui întâia oară. Şi i-am dat bucata de suflet… i-am dat şi ce mai rămăsese în mine. I-am dat tot sufletul. Şi mi-a fost frică. Dar am vrut să îl mai miros încă o dată şi încă o dată. Să simt mai mult. Tot.
Ca un copil, nu învăţasem încă să fiu cumpătată. Nu aflasem până atunci puterea crinului imperial. Nu-mi spusese mama că parfumul lor ucide. Fără milă. Şi nimic nu mai e verde. Şi, cu frică în suflet şi perseverenţa-mi caracteristică, am mai tras o dată aer în piept. Am simţit atunci cum simţurile mi se trezesc, cum îmi sunt zguduite, cum îmi tremură carnea. Genunchii mi se înmuiară, plămânii îmi urlară, inima mi-o luă la sănătoasa, pupilele mi se dilatară, limba îmi amorți şi aerul, atâta de parfumat, brusc, nu-mi mai ajungea. Simţurile şi sentimentele mi se atrofiară. Grădina de flori din spatele cimitirului. Ştiam că n-am voie acolo. Darămite să sar gardul. Săvârşisem o altă greşeală. Îmi cumpărasem fericire la kilogram şi voiam să dureze. Să nu se sfârşească. Şi tot ceea ce am reuşit să fac a fost să mă vând. Trup şi suflet. Nu, nu cititor pervers, nu aşa. Eu am făcut dragoste cu crinul meu în cele câteva minute de fericire pură şi m-am scăldat în alinturile lui… eu i-am dat sufletul meu crezând că nu o să mă mai doară.
Grădina din spatele cimitirului. Avea multe flori. Prea multe aş spune eu acum. Toate frumoase. Cele mai frumoase şi toate parfumate. Şi nu ştiam atunci de ce. Din mine crescuse o frezie. Bobocii mi se aşezaseră cuminţi pe sâni, iar rădăcinile se împleteau pe picioare. Tulpină firavă şi subţire se alungi pe trupu-mi până la mijloc, unde mă strânse. De acolo mă cuprinse chinul. De la mijloc. Şi eram o frezie galbenă. Cu tot cu roşu. Pasiune şi gelozie. Asta eram eu. Frezia.
Şi am aflat. Că dragostea naşte inevitabil durere. Că ne schimbă. Că-n grădina din spatele cimitirului zăceau suflete întregi. Era grădina cu suflete chinuite. Sufocate. Cu sentimente atrofiate. Era cea mai frumoasă şi mai dureroasă. Dar era plină cu suflet. Chinuit. Cu inimi jupuite. De dragoste. Şi aş fi vrut să fug, să alerg, să plec din grădina aceea. Dar nu găseam poarta. Nu mai vedeam decât o linie, departe… orizontul.
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
