Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt imaginea de manual a bătrînului defazat, inapt să mai dialogheze cu spiritul timpului? Că sunt emblema însăşi a constipaţiei intelectuale? Iat-o: mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito“ a reuşit performanţa unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări! DE ACELASI AUTOR Vom învinge Să nu (te) judeci? A scrie sau a nu scrie L-am văzut. Nu că e mai rău ca altele din aceeaşi făină. Dar nici mai bun. Admit că, poate, e un pic mai simpatic decît campionul pe care l-a detronat (”Gangnam Style”). Dar parcă „Macarena” era mai antrenantă. E evident că generaţia mai veche e, prin definiţie, nostalgică, blocată în hiturile tinereţii. E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd ”sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat. Am perceput, încă răbdător, episoadele Break Dance şi Hip-Hop. Dar la ”Despacito” am clacat! Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de ”clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan. Bun, astea sunt opinii personale, idiosincrazii, subiectivisme. Dar am şi argumente?
(…)
Aş îndrăzni să trec niţeluş de la muzică şi dans, la text. Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice… Despacito e, evident, o declaraţie de amor, cu „obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e „magnetul”, iar el e „metalul”. În consecinţă, o anunţă că „vrea să-i miroasă (adulmece) gîtul” şi îi cere să arate gurii lui pofticioase, locurile favorite („favorite, favorite, baby!”) din trupul dînsei. E vorba, aflăm în continuare, de anumite „zone periculoase”, pe care amorezul vrea să le depăşească, provocînd-o pe partenera sa să ţipe. Ca toate fetele, şi fata din Despacito ”vrea bum bum”. O să ziceţi că sunt răutăcios. Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: „Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” (Yesterday). Sau: „Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” (Let it be!).
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
