Punct. Punct. Punct. Punct… pe naiba, nici nu am atât de multe puncte ca să pun capăt fiecărui capitol din viaţa mea, fiecărei scene, plăcute, copleşitoare, emoţionante sau bolnave. Nici atâta putere. De aia n-am avut niciodată. Şi nici nu-i un lucru pe care-l cumperi de la cel mai apropiat aprozar. Aia se educă, se învaţă. De prea mult rău, de prea multă nebunie…
Ori aşa te naşti… cu ea, curgându-ţi prin vene, alunecându-ţi prin tălpi, ieşindu-ţi printre dinţi, scuipând-o fără jenă, cu nesimţire, oricând, oriunde. Aşa, din picioare la creier. Aşa, în sus să curgă. Că de aia îi zice putere.
Şi, cum spuneam… eu nu m-am născut aşa. Eu am fost slabă. De înger. Mereu. Mi-au plâns ochii cât pentru încă trei ca tine şi m-am agitat neîncetat în căutarea controlului. Degeaba…m iar la împărţitul puterii n-am fost …chiuleam. Mă sărutam cu tine, la un colţ de clădire… pe o bancă. Aşa că nu-mi păsa atunci de putere. La ce îmi trebuia dacă te aveam pe tine. Chiuleam conştientă că depind de norocul ăla.
Şi uite aşa m-am trezit cu agitaţia asta în mine. Starea aia de nervozitate pe care nu o mai pot controla de ceva vreme. Zi-le hormoni, zi-le nebunie, zi-le cum vrei tu demonilor mei… dar să stii că, de la o vreme, acolo unde obişnuiam să fiu eu, sunt ei…
Mi-au pus stăpânire pe gânduri, pe somn, pe zâmbete, pe bucurie şi pe lacrimi… că nici pe alea nu le mai controlez… Mă trezesc în mijlocul străzii cu lacrimi în ochi, alerg cu ele până în faţa «casei».
Bag cheia în uşă…
De fapt, încerc.
Nu reuşesc!
Îmi ard obrajii, lacrimile curg, mâinile îmi tremură… scot cheia… respir adânc… îmi umplu plămânii de aerul curat şi rece al dimineţii… mâinile îmi tremură în continuare…
Mai încerc o dată… intru, las geanta pe pat… aprind o ţigară… aş vrea să mă ascund în pat sau într-un loc mic, atâta de mic, încât să nu mă pot mişca… şi acolo să mă strâng cât pot de tare în braţe şi să îmi spun că voi fi bine, că n-am să mă împiedic, că n-am să mai plâng, că n-am să mai fiu nicicând atât de prostuţă cum sunt acum. Să mă strâng la piept pe mine. Că atâta mai am. Pe mine… şi nu-s perfect convinsă.
Da’ nu! Aleg cu încredere varianta a doua. O conversaţie banală şi stupidă. Despre serviciu. Al meu, al altora, mai bârfesc puţin, mai întreb de unul şi de altul… mă îngrop în speranţa că mintea tre’ să îmi fie ocupată de altceva.
„Nu te gândi la tine”, „Nu te gândi la asta” , „Nu te gândi nici la aia”, „Sună-l pe X sau pe Y”, „Nu mai suna”, „N-au timp de tine”, „Eşti greşită”, „Despărţire”, „Mama”, „Tata”, „Ei”, „Tu”… aştia-s demonii mei şi fiecare îmi suflă în urechi ce-i tună atunci…
Iar eu nu-mi găsesc vocea înăuntrul meu. Şi nici nu pot striga. De frică.
Şi agitaţia asta din mine începe să prindă glas acum. Când simt că pierd… şi pierd tot. Şi n-am idei şi nici control. N-am gânduri şi nici putere. Iarăsi n-am nimic. Iarăsi m-am întors la nimicul din care am fost făcută. M-am întors la pământ. Cel puţin cu privirea. Deocamdată. Şi mă aplec din ce în ce mai mult spre el… îmi îndoi genunchii, îmi întind mâinile… şi el parcă se încăpățânează să se îndepărteze. La naiba!
Sunt atât de mică azi. Atât de mică. Iaraşi încep să plâng. Sunt la priveghiul viitorului meu. Şi plâng cu sughiţuri. Că am pierdut trenu’. Ăla plin cu vise, cu o meserie pe care s-o iubesc, cu familie şi cu prieteni. Ăla cu plecatu-n ţări străine, cu un rucsac în spate şi cu un prieten de mână.
Viaţa mea era mică si neînsemnată… pentru altii. Da’ era atâta de bună şi frumoasă cu mine… Zâmbeam, râdeam cu poftă, pe un buştean cântam un cântec şi fumam o ţigară.
Azi mă simt bătrână. Nu eu, că eu n-am decât 25 de ani. Simt că mi-e sufletul bătrân… parcă îl văd… sprâncenele mi-s cărunte, pielea adunată în jurul ochilor împăienjeniți şi înlăcrimaţi… mâinile bătrâne, tremurânde… şi, Doamne, n-ar trebui să fie aşa. Eu vreau să mor de fericire, eu vreau să mor râzând. Nu singură. Nu singură. Niciodată singură.
Vezi, străine, cititor drag ce îmi eşti… nu mai sunt ce-am fost…
Am murit de atâta ori până astăzi. De teamă. De singurătate. De durere. De prea mult şi de prea puţin. Am murit cerând şi împlorând. Dar astăzi, astăzi, cititor drag, astăzi simt că nu mai pot. Simt că dincolo de mine nu e nimic. Şi vreau un antidot.
Vreau antidotul pentru viaţă. Îl ştii cumva? Dacă îl ştii, spune-mi… aştept să îmi răspunzi, aştept să îmi scrii…
Adresa mea e… Strada Speranţei, nr. 15, vis-à-vis de Banca de Suflete… Apartamentul 10… te rog, scrie-mi.
Eu acum mă culc, dar tu mă poţi vizita… căci eşti singurul care are dreptul să mă trezească… Punct. Punct. Punct… Pe naiba, nici n-am atât de multe pun…
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
