Observ prin unghere ale online-ului că şi un subiect relativ paşnic, recte cum şi unde mergem în vacanţă, dă cu gâlcevi şi bube, ca o urticarie de sezon. Unul, altul, mai influencer sau mai articulat în argument, începe să înfiereze de ce, în ce şi, mai ales, ce face vecinul de concediu. Nu mă credeţi? Feuilletaţi, vă rog, Facebook-ul, câteva blog-uri şi motorul de căutare planetar şi veţi şti despre ce vorbesc. Peste termeni precum „all-inclusive”, „agenţie”, „city break”, „circuit”, „sejur”, acel ABC pe care se construieşte vocabularul standard al turismului organizat, ei bine, peste ele se lăţeşte pata uleioasă a anatemei şi a generalizării. Fac eu rezumatul: noi, românii, suntem mai fraieri, mai involuaţi, mai leneşi şi mai îngălaţi, başca mârâim la orice e nou şi ne scoate din zona de confort. Prin urmare, alegem preponderent turismul de masă, din care nu înţelegem nimic, dăm experienţa autentică pe ghiftuiala second-hand şi lărgirea orizonturilor pe replicarea cât mai fidelă a obiceiurilor de acasă şi din restul anului. Prea generic? Să fiu mai aplicat: noi, românii, în majoritatea noastră covârşitoare, ne compromitem vacanţele mergând pe aceleaşi cărări prăfuite de alţii, refuzăm aventura, noutatea şi riscul şi ne îmbogăţim exclusiv burţile cu mâncarea reciclată din resort-urile turceşti sau greceşti. Suntem, aşadar, o pastă uşor modelabilă, griulie şi relativ dezgustătoare în conformismul nostru ovin. Ăia care aplaudăm aterizările avioanelor şi care trecem pe lângă munţi, muzee, monumente, mâncăruri, minuni şi minunare ca gâsca prin apă.
Admit că sâmburele unei asemenea generalizări există şi se simte precum bobul de mazăre al prinţesei din poveste. Ghiolbanul care îşi duce muzicile buricoase pe o plajă din Creta, face provizii din stocurile bufetului suedez şi vizitează exclusiv duty free-ul aeroportului provincial e un specimen care ţine de „Atlasul de Mitocănie Urbană” sau de „Ghidul nesimţitului”. Sigur, ambele sunt referinţe cu vechime deja, dar prezentul nu exclude confirmarea şi, mai trist, resuscitarea în variaţiuni mai ţipătoare, mai buclucaşe.
Am o problemă, însă, cu generalizarea. Că are Constantinescu o problemă, asta ar trebui să fie ultima preocupare a celui care îmi face favoarea de a citi aceste rânduri. Ce te faci, însă, când cei care ne pun pe toţi laolaltă în oală (şi oala pe foc) sunt oameni mult călătoriţi, mult umblaţi, oameni care au dovedit în timp că şlefuirea interioară e cel mai bun suvenir cu care te întorci acasă, şi, la prima vedere, nu costă nimic? Oameni care au văzut treizeci, patruzeci, şaizeci de ţări, care au mers pe jos, cu avionul, cu vaporul, cu drezina, cu ricşa, care s-au impregnat de culori, atingeri şi personaje cât să le ajungă un mănunchi de vieţi… Oameni care s-au pierdut în muzee şi păduri, oameni care au gustat haute cuisine şi insecte în piaţă, oameni care s-au cazat la şapte stele şi au dormit la fel de bine la „Hotel Rogojina”, oameni care, conform propriilor spuse, au îmbrăţişat cu toată fiinţa lor autentică fiecare călătorie, oricât de diferită va fi fost de cea dinainte. Oameni care spun şi cred că nu contează destinaţia, ci drumul până la ea, oameni care îşi umplu pomul lăudat cu poveşti de fiecare dată când decolează de pe Henri Coandă, oameni care tezaurizează fotografii, amintiri şi figuri care, conectate ca punctele de pe hartă, ar făuri o lume paralelă, de o putere sugestivă aproape delirantă. Oameni care iubesc călătoria cu fiecare părticică care îi face oameni.
N-aş spune în veci că sunt un asemenea om, dar, din cât am călătorit până acum, din toate experienţele mele de voiaj (pentru mine preţioase şi de neînlocuit, pentru altcineva, probabil, banale şi predictibile), am învăţat un lucru. Că fiecare ieşire din matcă, din familar, din casă, generic vorbind, demonstrează cât de relative sunt generalizările. Cât de restrictive, nedrepte, insuficiente şi, nu o dată, periculoase. Toţi le facem. De pe margine, şi ţie, şi mie, şi lor poate că ni se par parizienii arţăgoşi, londonezii fandosiţi, americanii supraponderali, turcii guralivi, nordicii beţivi, japonezii ţiţiriţi şi aşa mai departe. Cred că doar cu rea voinţă mai ţii cu dinţii de asemenea idei odată ce ajungi să dai cu nasul de realitatea din teren. Aceea care îţi spune că oamenii, indiferent cărei naţii sau loc aparţin, permanent sau vremelnic, sunt la fel de diferiţi precum firele de nisip răsfirate pe o piatră netedă. Că ce am văzut drept culoare unică înseamnă, de fapt, sute şi sute de părticele diferite, fiecare cu luciul şi umbra ei. Cel mai probabil, vom face generalizări şi mai departe, dar, cu fiecare viză care se va aduna în paşaport, cred că vor fi mai puţine, mai reţinute, mai prudente.
Şi atunci, de ce să pui la stâlpul infamiei pe cineva doar pentru că face lucrurile altfel decât le faci tu în acel moment? Şi de ce să iei ceva ce tu consideri şchiop şi ciung şi să spui că toată lumea face aşa? Mai mult, dacă nu o face numai unul, de ce să continui să crezi că nu există decât un singur mod şi ăla e din start greşit? În ce fel te luxează pe tine, călător ideal, faptul că alţii aleg alte soluţii de vacanţă? Nici măcar nu o să încep o listă de argumente, care ar avea în cap de listă accepţiunea dată înseşi ideii de concediu, iar în coadă elasticitatea materială. Sau invers. A călători – am mai spus-o – înseamnă a fi liber. Doar ce iese dintr-o minte creatoare e mai liber decât schimbarea de paralelă, de paradigmă şi de paradis pe care ţi-o aduce o călătorie croită după gustul tău. Călătorind, capeţi libertatea de a nu mai ţine morţiş de convingeri şi clişee preînvăţate. Primele bagaje de care te poţi descotorosi sunt chiar acestea: punerea permanentă în sertăraşe, clasificarea, aneantizarea şi, în final, judecarea continuă. A, şi omorâtul de grija celuilalt. Şi asta am mai spus: o călătorie ar trebui să îţi reajusteze lungul nasului, pentru că lumea e prea mare pentru o singură părere despre ea.
Să-i lăsăm pe români să meargă în concediu unde vor şi cum vor, atâta vreme cât acest „cum vor” nu escaladează normele universale de bună creştere. Călcându-le pe urme, vom descoperi că pot fi mai buni, mai răi şi, cel mai adesea, cam la fel ca ceilalţi. Vacanţa, timpul liber, relaxarea şi reîncărcarea ţin de intimităţi care nu trebuie să semene între ele. Iar dacă seamănă, atunci cei care observă acest lucru sunt excepţia care nu confirmă regula şi împiedică generalizarea. Oamenii bogaţi pe dinăuntru, care călătoresc pentru a colecţiona şi mai multe avuţii spirituale, fac ca proporţia între călător şi turist să fie mereu echilibrată.
Eu am experimentat, în ultimii doi ani, şi all-inclusive-ul. Nu am maşină, nu am disponibilitate şi timp de a căuta cu un copil încă mic plaja perfectă din Grecia sau din Turcia, unde apa e curată, nisipul e mătase, taverna e autentică, peştele încă dă din coadă, iar bucătarul creşte roşii în grădină. Ferice de cei care nu fac ca mine. Eu m-am bucurat autentic de plecări şi, doar pentru că nu mă vedeam acum câţiva ani în asemenea reţetă, nu înseamnă că ea a fost una lipsită de gust. Acolo unde am fost (şi unde am văzut şi alţi români), nimeni nu a făcut cozi la mâncare, nimeni nu şi-a pus telefonul pe manele, nimeni nu a putrezit pe acelaşi şezlong la aceeaşi piscină. Plajele au fost superbe, peştii proaspeţi, roşiile cu gust şi m-am întors cu exact acelaşi gramaj ca la plecare. Doar impresiile să fi cântărit mai mult.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
