Bestia se apropia. O simțea. Știa cum pășește ca să surprindă, să atace și să prade. Îi cunoștea degetele lungi făcute să sfâșie. Altă menire păreau să nu aibă. Și totuși… ea știa mai mult.
Intrase în pădure. Nu trebuia să o facă, dar șoaptele o îndemnau de prea mult timp ca să le ignore. Așa că se supusese lor. Nu doar curiozitatea o purtase până aici. Era… un surplus de aventură. De pierdere de sine. De strivire a regulilor. Ajunsese aici, pur și simplu, pentru că trebuia. Era scris în stele că ea avea să ajungă aici, unde bestia își chema victimele și le făcea prizoniere în numele iubirii. Șoaptele o învăluiau ca o ceață, iar ea trebuia să o străpungă și să meargă drept, fără abateri. Numai ea și-ar fi putut ridica opreliști.
Cărarea pe care înainta era largă, deasupra copacii își întâlneau crengile și se aplecau amenințători spre ea și gândurile sale. Șoaptele o urmau necontrolat, iar ea știa că se vor potoli numai la sosirea lui. Se întunecase. Nu avea ochi pentru lună și stele, nici nu le-ar fi văzut, privirea întâlnea numai copaci gata să-i sară în spinare, ca niște fiare înfometate, totuși, mult mai puțin periculoase decât bestia care le stăpânea pe toate. Ciudat… nu-i trebuia curaj ca să înainteze, avea un avânt tulburător ce o împingea să înfrunte neînfricată necunoscutul.
Mergea încet. Obosise. Simțea că se apropie. Șoaptele se opriseră. Se aștepta să-i sară, să o apuce, să o sfârtece. Să o…
-Oprește-te.
Era el. Avea voce omenească. Gravă. Șoptită. Data trecută când îl întâlnise, nu scosese o vorbă. Se opri. Nu întoarse capul. Seara întunecată nu i-ar fi permis să-l vadă cu claritate. Nu și-l mai amintea din trecut. Nu rămăseseră decât senzațiile. Care acum o învăluiau și o copleșeau.
-Din trecut… mă-ntorc la tine. Am avut de făcut o alegere.
Nu se întoarse nici acum. Iar el nu-i păși în față. Alegere… Între a o devora și… ce? Ce alternativă mai avea? Putea bestia să iubească? Să dea totul? Să-și arunce masca și să-i îndrume pașii în viață? Ce cărare ar fi de urmat? Una ferită? Ocolită de oameni și vânată de vicii?
-Fă ce vrei, șopti ea. Nu mă voi opune.
Porni din nou, încordată fiind, așteptând să se întâmple alegerea. Cum arăta oare? Îi vor sticli colții în întuneric? Ochii lui îi vor sorbi neliniștea? Brațele se vor împreuna în jurul ei să o cuprindă ca să o rupă?
Întunericul se făcu tot mai dens, părea să fie și ceață, dar nu era frig. Mergea fără oprire, pașii lui nu se auzeau, dar îi simțea prezența. Părea că plutește. Acum urma să se supună alegerii. I-ar fi convenit ambele variante. Amândouă apăsătoare și eliberatoare. Putea moartea să inhibe focul iubirii? Sau iubirea să ațâțe uitarea morții? Orice s-ar fi întâmplat, voia să aibă loc la lumină. Trebuia să știe.
-Nimic nu arată la fel la lumină, se auzi vocea lui și ea, surprinsă că i-a auzit gândurile, făcu prima mișcare de întoarcere spre el. Nu trebuia.
Căci el se risipi tăcut în vânt și-n urmă rămaseră suspendate șoapte nerostite: „Ți-ai păcălit dorințele. Puteai să-alegi, fără să te întorci… dar ai făcut-o. Așteaptă-mă sau nu. Voi mai veni o dată…”
Și a rămas să aștepte fără alegere. Până când a venit. Din nou. În altă viață.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
