Mâna mi se îndreaptă spre gâtul ei, în timp ce eșarfa albastră se pierde dedesubt. Mângâierea o trezește din visare. Sau abia începe? – Spune-mi când o să fim și noi… – Suntem. Lacrimile i se usucă instantaneu sub căldura deșertului. Două zile fără apă și alimente am mers prin Kandahar deghizați în jurnaliști străini ca să ieșim din zona de conflict. Iar acum, buclele ei arămii îmi surâd în vântul după-amiezii și soarele i se oglindește în ochii pe care, cumva, reușește să-i țină complet deschiși și întrebători. În câteva ore vom fi luați de elicopter și vom ajunge la siguranța și aparenta pace.
– De atât timp, și nu mi-ai spus nimic?
– Ți-am spus prima dată, am negat amândoi. Mai știi muzica fără de care nu puteai adormi? Când erai pe pat, iar eu jos, lângă tine, când ți-am văzut prima umbră de lacrimă reprimată, ai fost a mea mai mult decât oricând de atunci.
– Dar te-am respins. Știu, nu atunci, sau și atunci, sau de atunci, dar te-am alungat, am vrut să fugi de mine.
– Și de-aia ne suntem. Șuvițele castanii îi acoperă buzele crăpate de sete și ochii i se închid, în sfârșit, încet. Puterile îi pier; nu e bine; voi avea grijă de ea, mai e puțin. Mă aplec peste fruntea și pieptul ei și încep un descântec-litanie dacic, vechi – eu, care nu cred în ce nu văd. Nu unui dumnezeu impus mă rog, fac ce făceau străbunii și îi dau energia mea. Mâna îi tresare și îi simt pulsul accelerându-se, în timp ce mângâi, pe cealaltă parte, tatuajul cu Anubis ce m-a intrigat atât de mult la început. Elicopterul se aude. Va fi bine.
***
Douăzeci și patru de ore mai târziu, piuiturile și vibrațiile din sala de terapie intensivă mă fac deja să vreau să plec. Dar voi sta lângă ea până la… început sau până la sfârșit – rugându-mă să nu fie vorba de cel din urmă. Nu trebuie să privesc la aparate ca să știu că e slăbită. Cred că dacă m-aș ridica brusc, scaunul ar fi lipit de mine și ar cădea cu un zgomot amenințător pe gresia proaspăt spălată. Luminile de seară se aprind, iar culoarul se cufundă în semi-întuneric în același timp în care ușile liftului glisează și aud sunet de pași, un sunet de pași pe care nu l-aș putea confunda nici într-o piață publică. Îi știu mersul de când am intrat în… echipă. Dar ea…
– Hei, ce faci pe aici, ești bine? Ridic ochii încet; pantofi roșii, picioare perfect formate, cu acea cicatrice minusculă cunoscută de mine prin atingeri repetate, lângă genunchiul stâng, fusta cât să fie și nu prea, taior vișiniu puțin umflat în stânga, sub mână – ce treabă mai are ea cu asta? – gâtul lung, părul strâns în coc, corporatistă, ce să mai!
– Tu nu trebuia să fii într-un birou sau ceva?
– Eeeeei, crezi că gata, am lăsat în urmă tot? Ești bine? Ești aici pentru tine?
Schițez un gest aruncat, cu capul spre spate.
– Mia.
– Am auzit că v-ați întors… Dacă era altfel, aș fi fost geloasă. Dar știu că mereu te-ai atașat de partenerele de misiuni.
– Ca și cum ar fi fost multe. Două, mereu, tu și ea, tu apoi ea. Faci vizite „incognito” sau te-au trimis să vezi dacă mai sunt apt?
– Vor să te retragă, dragul meu… Dragul meu? Iar face de-astea?
– Așa e mesajul oficial, conține „dragul meu”? Nu fă de-astea. Mă retrag singur – cu ea, de fapt. După ce se face bine – dacă se mai face bine – plecăm la Durban și nu mai auziți de noi. Nici „în conservare”, nimic. Am vrut cu tine. Cu ea e mai bine. E mai eficient. Familie, știi?
– N-o să reziști sau nici n-o să ajungi să pleci, nu vrei așa ceva. Oana mi-a spus să am grijă să fiți în siguranță, nici pe aici lucrurile nu stau prea bine.
– Oana? Eva, uite, voi v-ați orientat spre altceva, voi zâmbiți frumos când trebuie, noi vânăm.
– Niciodată nu am priceput ce e cu tatuajul ăla pe brațul ei.
– Logic, voi v-ați văzut patruzeci de minute, o dată, eu o știu și o simt cum te știam pe tine acum ceva timp. Uite – îmi arunc privirea spre aparate și îi văd pulsul reglat, constant; o să fie bine – te conduc afară și uităm, noi nu mai suntem parteneri. Hai să nu ajungem dușmani.
Explozia distruge geamurile etajului unu și flăcările se înalță luminând un sfert de oraș în noaptea cețoasă, în timp ce mă ridic. Eva se retrage un pas, suprinsă.
– Te-ai înmuiat, ha? îi arunc, „de sus”.
Consulatul Azerbaidjanului e distrus și deja se aud sirenele mașinilor de pompieri și de poliție; sirena germană e cea mai enervantă din câte cunosc.
– O să mișune și pe aici în câteva minute. Hai, merg cu tine. Ea o să fie ok; oficial e cetățean austriac adus de urgență din Tunisia. Trebuie să dispărem.
Îmi aruncă o privire mirată.
– Mergi cu mine? Ai spus că…
– Trebuie să rămân la tine noaptea asta. De mâine nu mai știi de mine. Alex o să înțeleagă – cum aș fi putut gândi, pe vremea când Alex îmi era subordonat în minister, că el și Eva se vor căsători?
– Bine. Alex nu-i acasă, nici nu vine curând. Mergem.
Eu, cu o strângere de inimă și ea, cu o strângere de gând plecăm de lângă ferestrele rezervei. Pe coridor se aud bocancii celor din intervenții rapide.
– Mergi spre liftul de serviciu.
Îi iau mâna și mergem spre stânga, repede. În spate auzim o armă încărcându-se.
– Stai!
Înghețam. Ăștia nu se joacă. Patru mascați și un aprent-civil sunt lângă noi.
– Cine sunteți? Ce faceți aici? Răstit. Pozițiile lor sunt vulnerabile, eu și Eva am putea să-i punem la pământ fără să știe ce i-a lovit, dar nu e cazul. O strâng de mână într-un „ocupă-te tu”. Eva ia atitudinea de „ah, dar nu știți cine sunt eu” și începe să vorbească pe un tot înalt.
– Domnule, dar nu v-ați legitimat. Parcă o aud pe aia cu „sunt cetățean european și am drepturi” și îmi vine să râd, însă nimic nu se mișcă pe fața mea.
– Jos! În genunchi. Eva o face pe speriata și se așează pe jos; eu scot, încet – altfel ar fi fatal – din buzunar documentele de atașat militar și i le întind individului, în timp ce mă las spre podea. Le analizează cu ochii „ia să vedem ce-avem aici…”
– Mergeți – și le face semn mascaților să se retragă. Intrăm în lift și în urmă noastră auzim „Ai văzut, se țineau de mâna. Parcă nu știu că birocrații ăștia tâmpiți au, fiecare, câte una căreia îi spun secretară”. „Lasă-i, mă, dracu’, hai să mergem”.
A fost ușor. Adrenalina ne face să ne luam în brațe după ce se închid ușile liftului. Eva tremura. De emoție.
– Shhh, copilă, mai știi?
Se dezlipește de mine aproape împingându-mă, cu ciudă.
– A fost. Mergem la mine, eu nu rămân. Mâine la șase ești plecat.
Îmi ia din nou mâna în a ei și ieșim printre „polizei” ca un birocrat tâmpit și „una de-asta” pe care o numește secretară. Da, mâine la șase sunt aici, la Mia. Eva, mereu, o revedere…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
7 idei de mic dejun delicios și răcoritor pentru diminețile verii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
