– continuare de aici –
Atingerea degetului ei m-a ars. Am simțit mai intens decât primul sărut din lift – primul, oricum, cu ea – decât atingerile și gândurile nebunești de apoi. Alea nu mi-au atins sufletul, nu le-am dat voie. Dar să-mi sugereze, așa, ca…
Mă las pe spate, relaxat, și urmăresc umbrele lăsate de ventilator pe tavan, ritmic, exact, trebuie să nu mă las să alunec în aleator și mai ales să mă feresc de un „s-ar putea” care-mi tot dă târcoale.
– Ce s-a întâmplat de fapt mai devreme, la bar? Îmi joc rolul mai departe, ca și cum nu aș avea idee. Cine era chestia aia agitată? spun, începând să-i mângâi o mână; așa cum ea îmi făcuse demult, în dimineața primei zile când m-am trezit cu ea alături.
– Care-i faza? Ne-am tras-o și esti deja gelos? Imitația unei grimase de desconsiderare se lăbărțează pe fața ei și-și retrage mâna. Te uitai la el de parcă l-ai fi urât, acolo, afară.
Mă testează. Să vadă dacă sunt chiar gelos; de ce-ar interesa-o? Nu ea a ținut neapărat să ne îndepărtăm? Nu ea m-a evitat și mi-a pus în fața stupidul „nu merge”, fără argumente? Băga-mi-aș! Și-acu’ vrea să se joace de-a ofensata? Mă întorc pe stânga, cu spatele la ea.
– Pe Mathew? Hm. De ce l-aș urî pe unul care mi-a omorât partenera în Mozambic? Ai și tu dreptate. Chiar ai impresia că l-ai agățat la întâmplare, nu?
Parcă respira cumva nervos, mai repede; parcă o și văd mușcându-și buzele. Mă întorc spre ea, încet, să văd dacă are acea figură de „ce-am făcut?”. Vreau să savurez. Vreau să-i strig „da, ce-ai făcut… ai făcut, să știi. Nu mai ești copilul ăla de care voiam să am grijă, acum dacă greșești, plătești”. Cum am bănuit, reacția e pe aproape.
– Îl știi? Adică… Nu aveam cum să știu, îmi pare…
– Îți pare pe dracu! Nu are cum să-ți pară tocmai pentru că nu știai. Și pentru că nu știai, nu e treaba ta să te scuzi. Măcar ți-a tras-o bine zilele astea? N-aș zice, la cum ai sărit pe mine.
Vreau să întind coarda, vreau să treacă dincolo de misiune și de oficial, vreau să știu de ce așa, cu mine, aici și acum. Încep să-i mângâi obrazul stâng, încet, parcă desenând.
– Mă iubești, așa e? Înghite în sec. E singura reacție vizibilă, dar pulsul aproape i-a luat-o razna. Da, cred că mă iubești dacă te-ai expus în felul ăsta. Apropo, arma aia a e bună de expoziție la jucării. Râd zeflemitor, dar puțin. Pe peretele din spatele capului ei văd un punct roșu. Se mișcă, chinuitor de încet, către umărul ei stâng, pe clavicula, mai jos… Mă ridic și mă așez brusc peste ea, cu o figură de îndrăgostit care se joacă.
– Uite, dragoste – nu i-am mai spus așa de atâția ani, și atunci numai când vorbeam aiurea, online, înainte chiar de a ne vedea prima dată – cred că m-ai stârnit destul de mult ca să mai… vreau o dată. Ce-o să creadă despre mine acum? Dar să-mi pese ce crede? Păi? Mă privește și suspicioasă și intrigată, în timp ce mă apropii de buzele ei. De afară se aude un zgomot de balon de gumă spart. Îi ating buzele.
– Gata, a trecut. Mă privește în același timp recunoscătoare și certându-mă din ochi; a auzit și ea sunetul de amortizor, se pare.
– De ce ai făcut asta? Începe o idee de ceartă deși, sub mine, aparenta furie îi este însoțită de un tremurat abia perceptibil.
– Nu ar fi prima dată. Îi pun un deget pe buze. Shhh. Acum doi ani, în Zimbabwe, ai scăpat, nu-i așa? Ochii ei se măresc și mai mult. Da, știu, nu numai că știu, eu l-am scos din joc.
– Adică, ai fost…
– La vreo două sute de metri de tine. Des. Tu mă vezi după zece ani, pe când eu…
– Mi s-a sugerat că aș avea un înger păzitor, dar am crezut că e cineva dintre ai mei.
– Dintre „ai tăi”, cum le zici tu, sunt și eu. Nu întreba. Ar trebui să și dormim două ore.
– Uf, bine… dar spune-mi măcar cum e cu lunetistul de adineauri; dacă mai…
– Nu mai. Sau mai. Mai am eu doi oameni afară, ei l-au scos din joc; și probabil au și înregistrat tot ce s-a întâmplat în camera asta, dar e pe mâini sigure. Zâmbesc, face iar acel botic amuzant, se întoarce cu spatele la mine.
– Acum dormim.
– Da, dormim, vis… Nu mi-ai spus dacă mă iubești.
– Așa e, nu ți-am spus.
În cel mult treizeci de secunde deja o aud respirând ca și cum ar dormi adânc. Îmi trec un braț pe sub gâtul ei, pe sub pernă, celălat i-l pun pe mijloc, mă lipesc de ea și mi-o trec din realitate în vis. Acum, aici, e doar a mea și sunt doar al ei.
***
Am plecat de la hotel spre plajă, de mână. Nu s-a mai sinchisit să pună pe ea altceva în afara costumului de baie. Nici nu ar avea de ce, aici. De mână, așa cum mi-am dorit mereu. Partida de sex de mai devreme – nici aia ca lumea, că a început să plângă – nu a fost atât de wow ca acum, când mergem de mână, senini, fără griji. O iau de mijloc și o trag lângă mine, pașii noștri sunt în același ritm. Mâna mea dreaptă coboară de pe mijloc, mai jos, degetele intră puțin în bikini; mă privește în felul „fă ce vrei, sunt a ta, de acum”. O trag de mână și ajungem într-o zonă a plajei care este, ca prin minune, aproape goală, deși în rest lumea roiește.
– Haide, stai aici. Mă așez pe nisip și o îndemn să stea lângă mine. Vreau să te văd goală și udă, iubita mea.
Mă privește senină, îmi ia mâna și-mi sărută degetele.
– Eva, – face ochii mari, știe că-i spun direct pe nume doar când am de zis ceva foarte serios – m-am gândit și m-am răzgândit…
– Ce? Nu mă ține așa.
– Știi că viața cealaltă am încheiat-o amândoi…
Scot dintr-un buzunăraș al pantalonilor scurți un inel pe care-l am încă în palmă, ascuns. Privirea ei scrutează, încearcă să se prindă ce am acolo – fir-ar, de așa ceva n-o să ne dezobișnuim niciodată. Își mușcă buza de jos, abia perceptibil. Doar nu te-ai prins, bestie – așa-i spuneam acum mult timp, „bestie”, dar cu drag. Era… e vreo diferență între cum era și cum e acum, pentru mine? Neh.
Mă așez mai aproape de chipul ei, o sărut ușor, abia atins, mai mult îi sug buza de jos; în timpul ăsta îi iau mâna stângă și-i strecor pe deget inelul. Respirația i se oprește. Își strânge mâna aproape în pumn, în semn de retragere, de protecție. Fața ei se depărtează de a mea, văd marea în ochii ei. Văd marea în lacrimile din ochii ei, de fapt.
– Fii soția mea, Eva! Ieși din visele mele și vino aici, rămâi aici, mereu – îi spun, în timp ce o cuprind în brațe și-i sterg lacrimile care continuau să cadă, deși chipul îi este senin.
– Iubitul meu, Doamne, noi… Te iubesc, da, știi asta? Dacă ar fi o greșeală? Dacă încă nu ne putem adapta la viața asta, normală? Poate, într-o zi…
***
– Felix, ne trezim și noi azi?
Soarele îmi izbește fața. Îmi strâng ochii, sunt iar moale, îmi vine să mă pisicesc așa cum făceam când mă trezea, uneori, dimineața, la telefon.
– Mda. Dacă dai pupu – și întind gura strânsă în botic, așa cum doar ea o făcea. Și dacă-mi spui ce-ai visat.
– Fie. Îi simt buzele pe vârful nasului și deschid ochii, intrigat, cu o figură bosumflată de „iar îmi faci de-astea?”. Haide, pisic – ce, cum? Ea mie, „pisic”? – aveam treabă. Sus.
– Mmmm… hai să mai stăăăămmmm… Îmi întind mâinile să o cuprind iar în brațe și mă întind chiar ca un pisic. Fir-ar! Cine controlează aici?
– Da, nu prea avem treabă – spune și se cuibărește iar în brațele mele, goală; fundul ei lipit de mine mă stârnește iar. Am totul pe un card de memorie, ți-l dau și gata, doar nu credeai că stau să memorez. Sunt planuri întregi de data asta, știi și tu.
– Presupun… mormăi și o trag de mijloc, mă împing să fiu cu totul lipit de ea. Te vreau, Eva! Începem și ziua asta frumos?
– Să crezi tu. Poate o dată la zece ani e cam des; deși e prima dată.
Se întoarce cu fața la mine, brusc – aproape mă amuză figura ei serioasă când eu sunt așa, încă moale, fără chef, o doresc, și vreau să fiu, cred, alintat. Nu pricepe de ce nu mă trezesc să-mi dea datele și să plecam fiecare la treaba lui. Mă ridic în fund, odată cu ea, îi iau mâinile în ale mele – înghite în sec și face ochii mari, a bănuială.
– Să-ti spun. Taci, ascultă, apoi poți să vorbești. Să nu mă întrerupi. Nu e nicio misiune. Am pus pe drumuri opt oameni și o echipă de tehnicieni numai ca să te văd. Știam că ești aici, știam că ești cu Mathew; ți-am zis că mi-a omorât partenera în Mozambic. Așa este. Dar acum e cu noi, cu mine. Reacțiile alea de afară au fost un teatru ieftin. Mi-a zis că te vrea, ca parte a înțelegerii. Te-a avut. Nu eu am hotărât. De atunci lucrurile au luat o altă întorsătură. Te urmăresc de patru ani, după ce ai plecat din Hong-Kong. Știu ce ai făcut atunci, nu mă interesează, nu sunt pe contraterorism. Ca și tine, poți să spui că sunt mercenar. Nu sunt loial, lucrez pentru cine dă mai mult la un moment dat, dar niciodată nu am schimbat taberele în timpul unei misiuni. Nici când mi-au ucis a doua soție – da, știu că nu știai. Te-am urmărit să am grijă de tine și să te fac pierdută când era să o pățești. Mozambic, Afganistan, Zimbabwe, a fost mâna mea, direct sau altfel. Să zicem că am o gaură de timp de două săptămâni, și… îmi fac un capriciu; sau îmi împlinesc un vis. Știu că orice aș spune, nu mă crezi. Ar fi fost suficient să-mi dormi în brate ca atunci la „marea revoluție”. Tu ai început – nu, nu te acuz, Doamne, știi că nu am făcut asta niciodată. Suntem mari și prea vaccinați. Te înțeleg. Încearcă să mă înțelegi și tu. Daaa nu… asta e. Știi că e posibil să nu ne mai vedem iar câțiva ani. Dar acum, aici, am fost cu tine și numai unul cu altul. Gata, am terminat, acum certă-mă – îi spun, încheind ca atunci, demult.
În tot timpul ăsta am privit în jos. Aproape așteptând lovituri verbale. Nu i-am văzut reacțiile. O singură dată, i-am mângâiat urma de glonț de pe umărul drept, când i-am zis că suntem prea vaccinați. În schimb, ea îmi mângâie mâna. Ceva nu e în regulă.
– Știu. Știu tot, Felix. Tu încă mă vezi copilă, încă vrei să mă protejezi. Bine… mai devreme chiar a fost, hm, util, dar sunt, cum spuneai tu, om mare.
Fir-ar ea! Știe, după atâția ani, aproape fiecare expresie și fiecare promisiune făcută în mine. Aș fi vrut să nu mai țină cont. Să mă ignore. Parcă m-ar fi durut mai puțin.
– Copil mare – la naiba, ce ai cu sufletul meu? – am tânjit după tine. Nu așa, ca adineauri, aia e vax – expresiile mele? Chiar toate? NLP… trebuie să fie NLP, și nu numai – mi-a lipsit un suflet ca tine. Doar că sufletul nu există fără… recipient. Își lasă chipul în jos și aproape zăresc un început de lacrimă, din nou. Dar nu o să plângă. Trag puternic aer în piept. Pur și simplu uitasem să respir – mi se întâmplă când sunt prea concentrat sau tensionat. Cum oi fi rezistat atât, oare?
***
– Surioara ta ce mai face?
Mergem, de data asta de mână, fără să ne ferim, către feribotul de la Santa Cruz. Până acolo am mers cu mașina și aproape că nu ne-am vorbit. Mi-a fost teamă să-i vorbesc, să nu stric magia. De câteva ori mi-a atins mâna, pe schimbătorul de viteze. Atât. Simțeam că se desprinde.
– Nu vorbi de ea, nu-ți dau voie. Ha? Să-mi dea voie sau nu? E bine, punct. Ai încercat să dai de mine prin ea, de câteva ori. Nu trebuia. O pui în…
– Taci. Dragoste – îmi pare ciudat cum sună asta în gura mea, după atâta timp – , pentru mine sunteți la fel de importante. Face ochii mari, ca și cum ar vrea să spună „acum să nu zici că ți s-a pus pata și pe ea, că…”. E ce mi-a rămas… din tine. Oftez. Nu vreau s-o privesc. Știu că acum mă urăște pentru că o iubesc. Ca și cum ar afecta-o cumva. Bleah.
Mergem de mână și privesc spre feribot, chestia aia mare și albă care o să mi-o ia. Dacă nu aș fi în public, aș plânge. Ei i-o fi bine că pleacă? Nu trebuie, nu încă, nu are treabă. Atunci, de ce? Mă opresc și o trag lângă mine.
– Deja mi-e dor; îi șoptesc. Îi sărut palma și i-o închid. Păstrează-mă. Mâna i se încordează brusc, de parcă tocmai i-aș fi pus pe umeri o mare responsabilitate. Se întoarce și începe să urce pasarela. Va merge – de ce naiba a ales feribotul? – la El Aaiun, în Sahara Occidentală ocupată de Maroc. Nici măcar nu știu unde pleacă. Sus, la balustradă, se sprijină și parcă îi văd buzele conturând „te iubesc”. De ce acum? Fir-ar, abia acum îmi spui? O lacrimă mi se prelinge pe obrazul drept de sub ochelarii de soare. „Până data viitoare…” îi transmit, în limbajul semnelor. Îl știe. Apoi o acoperă soarele. Iar pe mine, tristețea. Pornesc pe jos pe Via Conexion Muelle Ribera. O idee îmi încolțește în minte și mă face să zâmbesc: coordonatorul de zbor de la aeroportul Hassan I din El Aaiun mi-e dator.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
